Icoanele copilăriei, sub zăpadă

Titlu: „La noi, cînd vine iarna”
Autor: Mircea Diaconu
An: 2013
Editură: Polirom
Gen: Ficțiune

Nu putea ști un copil ce-nseamnă ob­se­dantul deceniu. Pînă la urmă, în anii ’50 sau mai devreme, chiar și mai tîrziu, pentru el bu­curia ar fi-nsemnat, blajin, tot datul cu sania de 40 de ori pe zi, cîrnații proaspeți de sărbători, frigul, dorul de căldură și colinda. În cartea scrisă de Mircea Diaconu în 1980, reînsuflețită de Editura Polirom acum, „la noi, când vine iarna” nu se face doar frig, ci se străpung toate amintirile cu parfumuri ca­re se lipesc de nări și de suflet și leagă sim­țu­rile toate laolaltă.

Acum mai bine de 30 de ani, cartea nu putea fi decît proză pentru copii, altfel nu și-ar fi găsit locul pe nici un raft. Pentru că nu­mai așa putea fi înghițită o poveste despre zăpezi care iau părinți în închisoare, despre boli viermănoase care nasc vise nesfîrșite, monstruoase, despre fericirea îmbrăcată sim­plu, dar plină, rotundă, îmbujorată. În cro­ia­la scriiturii lui Diaconu, însă, stau ascunse tulburătoarele ape ale unor vremuri cenușii, pe care copilul narator le citește, totuși, în altă cheie. El vede limpede și, iarna, aude mai bine, mai clar. Își vede rudele plim­bîn­du-se prin curte și prin casă, îngrămădind în bagaje gustul muncii, al toamnei. „Nu în­țe­leg de ce trebuie să existe rude și, dacă tot există, de ce trebuie să le dăm noi nuci și fasole bălțată. De ce e tata la închisoare, de ce ne cade gardul (…), de ce sînt eu atît de singur, între umbre și icoane?”

Copilul cu simțurile aprinse, îndrăgostit de Alunița Cristescu, fata cu mîini mici și calde care-l liniștesc, e un suflet larg în care se adună, la căldură, tablouri pictate cu o­chii. Are defectele unui frate mai mic, căruia i s-a spus prea des „nu știi, te învățăm, nu poți, te ajutăm, nu vrei, te obligăm”,  iar gîn­du­rile lui taie în felii subțiri o realitate bo­ga­tă, sățioasă, descrisă cu un umor firesc de au­tor. Un umor aproape accidental, pentru că micul povestitor nu glumește, ci cons­tru­ieș­te binele, frumosul și fantezia din urîtul și răul pămîntului pe care calcă în curtea lui, la țară. „La noi, cînd vine iarna” are stră­lu­ci­rea și grația unei autobiografii scrise dintr-o singură răsuflare, dintr-un oftat în care și lacrimile și iubirea și frigul sînt o nesfîrșită și gingașă boală.