Lumină în deruta sonetelor

Vila „Sonet” de pe strada Rece din Iași nu este pentru mulți decît un alt muzeu lite­rar din oraș. De aceea Viorel Ilișoi s-a ho­tă­rît să intre cu lupa în casă și să îl descopere, în special lumii ieșene, pe „Necunoscutul Mi­hai Codreanu”, așa cum este intitulată car­tea sa. Cînd deschizi pentru prima dată vo­lumul și observi versurile înșirate ală­turi de numele criticilor precum George Că­li­nes­cu și Alexandru Philippide, ai impresia că este o carte de comentarii literare din care trebuie să înveți pentru examenul de ba­calaureat. Dar argumentele critice nu fac decît să dea o notă de verosimilitate personajului și să îi pună în balanță meritele cu greșelile și viciile.

Printre altele, Viorel Ili­șoi încearcă, pe alături, o scurtă interpre­ta­re a versurilor, dar nu se avîntă în co­men­tarii. Însă nici nu este nevoie pentru că nu acesta este scopul cărții. Ideea centrală urmărește să scoată din anonimatul autoh­ton personalitatea Mihai Codreanu. Auto­rul reușește să demonstreze că un sonetist din secolul al XIX-lea nu este foarte diferit de tinerii de astăzi. Iar ca dovadă a caracterului său nepotolit ne aduce un sonet a­ni­­versar scris de poet pentru prietenii lui în care se plînge de bătrînețe „Mi-e sexul vestejit și tîmpla sură-/ «Nu-nvie morții, e-n zadar, poete»”. Iar un prieten al autorului a recunoscut că melodia versurilor vine sin­gură și că ar merge puse pe muzică folk sau rock.

Descrierea temperamentului ludic, șar­mant chiar și la bătrînețe, nu l-a împiedicat să arate și latura creativă care a fost re­com­­pesată cu numeroase premii literare. Iar pe scena Teatrului Național din Iași s-au jucat piese scrise sau traduse de el. Puțini sînt cei care știu că este unul dintre cei 47 de tineri care au pus bazele Societății Scri­i­to­ri­lor Români alături de Emil Gârleanu și Mi­hail Sadoveanu. Viața lui Mihai Co­drea­nu este zbuciumată, plină de umor și or­go­liu, dar atinge performanțe. Iubirea pentru propriile poezii l-a făcut ca atunci cînd ve­de­rea îl împiedica să scrie, să dicteze versu­rile prietenilor săi.

Printre rînduri se simte atracția pe care o are Viorel Ilișoi pentru personajul său. În­cearcă să dezvăluie publicului toate fe­țe­le poetului analizînd de la comportamentul zilnic, la prieteni, soții și amante. Însă autorul a intrat în pielea unui avocat care își apără acuzatul de uitare, de cei care nu îi cunosc opera și de toți cei care susțin că a închinat sonete regimului comunist.