Maladiile mamelor

M-am ferit, pînă acum, de autori care nu intrau cumva în zona mea de confort. Dacă nu erau români, americani sau englezi nu-i citeam, lăsam cărțile să zacă deschise la o pagină anume fără să le termin vreodată, asta pînă de curînd cînd, din întîmplare am dat peste cartea Arianei Harwicz, „Mori, iubitule!”. Lansată de curînd și în România, cartea a cărei autoare este de provincie argentiniană a fost o lectură zguduitoare, dură, care prezintă cumva realitatea pe care, uneori, pur și simplu ne ferim să o vedem. Lipsită de dialog, structurată într-un monolog interior care te face uneori să urăști personajul principal, „Mori, iubitule!” este un roman despre o femeie care trăiește ca și cum ar fi arestată la domiciliu.

„M-am așezat în pat, între bărbatul meu și fiul nostru. M-am uitat la ei cum respiră. Cum se adîncesc în somn. Am privit o față, am privit-o pe cealaltă. Pe mine la mijloc. M-au plictisit trăsăturile lor, m-am alarmat dîndu-mi seama că, după atîta privit, nu i-am recunoscut”. Definită de căsnicia ei și de copilul de două luni căruia uneori nici măcar nu-i putea suporta tăcerea, femeia lipsită de nume se adîncește într-o tristețe viscerală și-l tîrăște și pe cititor după ea. Tocmai din această cauză, din cînd în cînd, atunci cînd descrierile devin mult prea explicite, ori atunci cînd parcă te cuprinde furia din cauza unor gînduri care ți se lipesc de creier fără să-ți dai seama, simți nevoia să lași cartea cîteva minute din mînă și să te gîndești la paragrafele sau paginile pe care le-ai citit.

Deși dură și cumva lipsită de afectivitatea pe care te-ai aștepta s-o găsești în descrierea unei mame, a unei soții care încearcă să facă totul perfect, personajul principal este definit de realism, sinceritate. „Într-o mînă țin copilul, în cealaltă mînă răzătoarea. Cu o mînă pregătesc mîncarea, cu cealaltă mă înjunghii. Ce bine e să ai două mîini. Ce prcatic.” Astfel de discuții interioare pe care protagonista le are cu ea însăși sînt elementele care scot lectura dintr-o anume monotonie, care creează reacții de dezgust, sau poate pur și simplu sperie cititorul.

Lipsită de o anume structură, cartea este la fel de haotică precum gîndurile personajului principal. E ca o plonjare în adîncurile înfricoșătoare ale unei boli mintale, căci autoarea descrie amănunțit modul în care femeia trece de la o stare la alta pînă cînd ajunge în starea de nebunie, în starea în care pînă și ea își pune întrebări despre ce e bine și ce nu. Detașată de toate îndeletnicirile ei din trecută (cum ar fi cititul), protagonista se îndepărtează și de ea însăși, lucru care poate fi observat pe parcursul celor 140 de pagini divizate în mai multe capitole fără titlu.

Fără a-i descrie aspectul, lipsind-o de caracteristici care să o diferențieze, autoarea a construiește personajul feminin ca un fel de matrice în care se poate încadra orice femeie.