Manual pentru citit dintr-o suflare

Lucia Berlin a fost pe rînd profesoară la liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu, secretară și, în cele din urmă, profesor universitar la Universitatea din Colorado. Toate experiențele ei personale se transpun în prozele care, înainte să te uimească prin fir narativ, inexistența unei liniarități a acțiunii și a lipsei de menajamente, te uimesc prin autenticitate. Fără vreun dubiu, nicio altă povestire scurtă apărută la sfîrșitul anului trecut și prezentă într-o traducere aproape impecabilă, a Mirunei Voiculescu, nu te electrizează așa cum o fac cele ale Luciei Berlin. Doza autobiografică uneori cîntărită cu atenție, uneori transcrisă de-a dreptul din realitate fără vreo reținere în paginile cărții, nu e una care te lasă doar să ghicești că ea ar putea exista. Unul dintre fiii ei spune, după moartea Luciei din 2004, că „Mama a scris povești adevărate. Nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape”.

„El era ca groapa de gunoi din Berkeley. Mi-ar plăcea să existe un autobuz pînă la groapa de gunoi. Mergeam acolo ori de cîte ori ni se făcea dor de casă, de New Mexico.” Comparațiile pe care le face și lucrurile la care se raportează atunci cînd are de introdus un nou spațiu, un timp sau un personaj pe care l-a întîlnit și cu care începe să interacționeze (întrucît prozele ei sînt narate la persoana întîi, ea fiind filtrul realității prin care lucrurile trec înainte s-ajungă sub ochii noștri) sînt inedite. Nu prin grandoarea lor sau prin felul în care le descrie, ci prin simplitate și prin asocierea lor atît de firească și totuși absurdă, încît te face să simți incapacitatea de-a te fi gîndit singur la asemenea referință și bucuria că, totuși, cineva a făcut-o și-a scris-o.

Dacă poți să-i găsești un defect volumului de proze este acela că, dat fiind faptul că el adună atît de multe texte, prin alăturare ele devin repetitive și încep să nu-ți mai poată capta atenția. Lucrul se simte de la povestirea „El Tim” în care revenirea la gimnaziul condus de călugărițe e departe de ceva ce ți-ai fi dorit să găsești acolo și continuă printr-o reluare a tiparelor în care personajele pe care Lucia le întîlnește par să se încadreze. Dacă ești însă foarte puțin indulgent și treci cu vederea acest lucru, n-ai cum să nu închizi volumul, unul savuros de-a dreptul prin scriitură, fără să-ți rămînă măcar cîteva paragrafe întregi în minte, precum: „Imaginați-vă povestirea lui Cehov Tristețea, povestită la persoana întîi. Un bătrîn care ne povestește că i-a murit recent băiatul. Ne-am simți stingheriți, jenați, chiar plictisiți, exact aceeași reacție ca a clienților din birja omului din poveste. Vocea imparțială a lui Cehov îi conferă însă bărbatului demnitate. Absorbim compasiunea autorului și sîntem profund mișcați, dacă nu de moartea fiului, măcar de bătrînul care vorbește cu calul său”.

Sursă foto: www.editura-art.ro