Melancolie de-o vară

Primul roman publicat vreodată de Mu­rakami, în 1979, coincide cu cel care des­chi­de și trilogia care l-a consacrat – aceasta în­ce­pe cu „Ascultă cum cîntă vîntul”, con­ti­nu­ă cu „Pinball, 1973” și se termină cu „În că­utarea oii fantastice”. Autorul dă startul po­veștii sale episodice printr-o doză pu­ter­ni­că de melancolie, în care actor principal pare să fie chiar el.

„Bineînțeles, atîta vreme cît cauți să tragi învățăminte din orice, parcă nu te mai apasă așa rău faptul că îmbătrînești” – cu astfel de constatări își începe naratorul contextuali­za­rea temporală și spațială a acțiunilor sale ur­mătoare.

Avînd în jur de 20 de ani, el se-ntoarce în­apoi acasă din Tokyo, de la facultate, în va­canța de vară și alături de prietenul său, Șo­bolanul, creează un fel de echipă de promovare a nostalgiei în locurile sale natale. Acest al doilea personaj important al na­ra­țiu­nii sale se transformă într-unul misterios, pe alocuri absurd, așa cum Murakami și-a o­biș­nuit cititorii și pînă s-ajungă la această nouă traducere a sa. El provine dintr-o familie bo­gată și, deși are o situație financiară care-i permite accesul la orice formă de e­du­cație, alege să se răzvrătească împotriva sis­temului, nemulțumit de tot ce-l în­con­joară la facultate. El citește din autori inte­lectuali consacrați și învățăturile pe care pare să le extragă, uneori, numai în timpul său liber, par totuși să-l marcheze și să-l ghideze în decizia sa de-a renunța la școală și de-a deveni, de fapt, scriitor.

Parcă pentru a echilibra balanța pe care deja s-a ridicat un tînăr personaj parado­xal, în primul său roman, autorul pare să în­tru­chi­peze aproape opusul acestuia. Deși atras de-aceleași lucruri sensibile și intelectuale, el pare să-și permită să ofere cititorului o imagine mai obiectivă asupra a tot ce-l înconjoară. Își oferă luxul de-a fi doar un fin observator al celor pe care-i întîlnește și chiar cel de-a se îndrăgosti puțin cîte puțin de cîteva personaje feminine, care, totuși, dau repede bir cu fugiții din paginile sale.

Fără a avea un final care să te mar­che­ze, cartea lui Haruki Murakami lasă loc u­nei continuări neîntîrziate – prezintă succint soarta tuturor personajelor și te invită, par­că, să te întîlnești cu ele și-ntr-o altă zi, între alte coperți.