Mesia pe reportofon

Seria „Dune” scrisă de Frank Herbert îți dezvoltă un univers incitant, viu, dar în același timp și cu diferite idei politice și religioase care le fac să pară mai degrabă cronici pentru viitor, decît nuvele în spațiu. Filozofia pe care își dezvoltă variatele perspective sînt dezvoltate pe parcursul fiecărei nuvele în parte, unele aproape genial, în timp ce altele, precum „Mîn­tu­i­to­rul Dunei” par să fi fost scris de alte mîini.
În prima carte, Paul Atreides pornește împreună cu tatăl său, ducele Leto Atreides, într-o misiune din partea împăratului ome­ni­rii, care a cucerit o bună parte din uni­ver­sul cunoscut. Cele două figuri suverane tre­bu­ie să conducă circulația unui ingredient numit „condiment” folosit de imperiu pen­tru nenumărate activități, de la mîncăruri fas­tuoase pînă la component în călătorii intergalactice.

Dar pe parcursul poveștii aflăm că totul a fost de fapt o conspirație între mai multe facțiuni pentru a distruge casa Atreides, însă Paul supraviețuiește și după cîtiva ani pe­tre­cuți pe planeta Dune, singurul loc de unde se poate face rost de condiment, se reîntoarce în fața împăratului și-l de­tro­nea­ză.
„Mîntuitorul Dunei” sare 12 ani în vii­to­rul noului împărat, care a devenit între timp și o figură mesianică pentru Fremeni, po­po­rul indigen al planetei Dune. Sub numele de Muad`Dib, el conduce un imperiu vast, dar și o revoluție religioasă, jihadul, prin care cu­cerește și spațiile ce înainte nu se aflau în con­ducerea umanității. După ce devine ma­re, Frank Herbert încearcă să-l dărîme emo­țio­nal pe liderul universului, introducînd în poveste incertitudinile sale față de situația în care se află.

A meritat uciderea a miliarde de oa­meni într-un război de cucerire pentru a salva un singur popor? Greșelile îl bîntuie mai tare ca niciodată, și pe parcurs este pus din nou în fața unor decizii care au consecințe la fel de grave.

Nimic nu mai este simplu, po­li­ti­ca, religia și viața personală îl atacă pe toa­te fronturile, și-l doboară mai tare decît gre­u­tățile îndurate pînă în acest punct.

Povestea cărții este bună, dar execuția la­să de dorit. Are atît de multe de spus, încît uită cîteodată că personajele au și ele un caracter, nu sînt doar portavoci pentru a expune in­trigi. Peste cei 12 ani se trece ca prin pîine, iar me­sajul religios și politic este cam sec, fără un pic de vlagă, în special cînd cititorul este co­pilotul naratorului, și nu al perso­najelor.