Oglinzile întoarse ale orientului

Ca o mînă de condimente cu gust de foc de pe tarabele piețelor tur­­­cești, romanele lui Orhan Pamuk res­pi­ră același aer nemuritor, aprins și co­lorat cu care sînt suflate po­veș­tile Șe­herezadei. „Fortăreața albă” e de­par­te, totuși, de-a fi una din cele o mie și una de adevăruri uitate cu noaptea.

 Tînărul european îi înră­dă­ci­nea­ză turcului credințele proprii, din as­tronomie, chimie, fizică și, mai ales, din suflet.

Tăios, ornamentat numai atunci cînd vorbește de arabescurile unui Is­tanbul luminos din secolul al XVII-lea, Pamuk contruiește po­ves­tea unui italian prins în strînsorile Im­periului Otoman în timpul că­lă­­toriei sale pe mare de la Veneția la Na­poli. Un occidental școlit, în spi­rit paideic, în mai toate științele și-n subtilitățile filosofiei europene, tî­nă­rul e luat prizonier și înfățișat Padi­șa­hului, copilul de șapte ani care o­cu­pa, pe-atunci, tronul tărîmurilor tur­ceș­ti. Fără paranteze istorice evidente, au­torul coase prin fibra întîmplărilor un soi de documentar despre „tem­ni­țe­le scîrnave” ale sultanului și contras­tul lor cu preaplinul grădinilor Pa­șei și-a baldachinelor perlate de deasu­pra paturilor în care ajunge, pînă la ur­mă, să doarmă. Cîștigînd încrederea con­ducătorului prin cunoștințele care-i par acestuia mai degrabă vrăji decît lecții smulse din atlasuri, italianul a­jun­ge slugă în grija Învățătorului, Ho­gea. Iar centrul de greutate al poveștii se mută pe metamorfoza ce­lor doi. Tînărul european îi înră­dă­ci­nea­ză turcului credințele proprii, din as­tronomie, chimie, fizică și, mai ales, din suflet.

Cei doi devin alter ego unul pen­tru celălalt, se occidentalizează și se o­rientalizează deopotrivă, iar transfe­rul de identitate e pus în scenă pe șop­tite, printre lupte de cucerire și urgii­le dureroase ale ciumei. „Am ajuns să fiu ca tine”, răsună spaima lui Ho­gea, lăsînd cititorului pe masă, la ve­dere, cheia de lectură. Istanbulul lui Pamuk își lasă personajele să iu­beas­că, să viseze la arme colosale îm­po­tri­va dușmanilor și să se risipească. Ro­manul e unul dintre acele scrieri pe care le poți citi chiar dacă știi cum se încheie. Încrengăturile poveștii, dia­logul simplu, onest și cadența de jur­­nal te fac să uiți și să-l înveți din nou, ca pe-o poezie încîlcită, sălbatică des­pre cetatea în care se-ntîlnesc și se pre­schimbă estul și vestul.

Anca TOMA