„pot să stau lîngă Dumnezeu?”

Citeam „Jurnal scoțian” înainte să se ma­terializeze și să ia forma unei cărți. N-a fost la fel însă să citesc micile proze ordonate firesc, după cum Ioan-Florin Florescu afirmă singur într-o precizare, la începutul vo­lumului, că sînt „ușor revizuite și re­nun­ță uneori la ordinea lor cronologică, în fa­voa­rea unei structuri mai potrivite unei cărți”.

Scrise după ce s-a mutat în Scoția îm­pre­ună cu familia, în vara lui 2011, textele fabulosului personaj în care pare să se tot transforme Ioan-Florin Florescu sînt du­ioa­se, umane și pline de o lejeritate care, chiar dacă nu te găsește într-un alt colț al lumii străin de țară, te face să simți că ți-e dor de casă și că ai vrea să te teleportezi într-o seară de iarnă, undeva în casa bunicii, la gu­ra sobei, chiar înainte să dai pagina. Zi­a­rist, cercetător și preot, autorul scrie simplu despre cîteva întorsături alese ale vieții, pe care i-a fost dat să le trăiască. Fără emfaza marelui scriitor încifrat și fără să pară că așteaptă vreo apreciere la schimb, el re­u­șeș­te să transforme scurtele povestiri mai cu­rînd în sfaturi, vorbe sau pilde scurte, pe care ți le-ar spune la un pahar de vorbă un preot nonconformist. Îl recunoști pe pă­rin­te­le sincer, blînd, ironic și miștocar cînd e ca­zul, de pe blog și parcă, înainte să se termine cartea, ai vrea să dai o fugă la Bi­se­ri­că, în speranța c-o să întîlnești și tu un asemenea om.

Dacă nu l-ai mai citit pe Ioan-Florin Flo­rescu înainte, de-acum e o obligație. „În mi­j­locul raiului sînt o prispă de lemn și un di­fu­zor vechi agățat într-un cui la intrarea în bu­cătăria de vară. La 12 fără 10 se transmite buletinul hidrologic.” Înainte să te-n­tîl­nești cu el acolo însă trebuie să știi că n-ai să te aștepți să dai peste un asemenea personaj, în care par să-și fi găsit loc cele mai excentrice și totodată simple și pure caracteristici ale unui om – n-ai să dai peste ni­mic șocant sau peste vreun lucru care-o să-ți pricinuiască tristețe – ci doar peste o a­proa­pe ireală punere la un loc ale unor ca­li­tăți ascunse de modestie, care or să-ți mai redea speranța în umanitate.

„Jurnal scoțian” e un fel de medicament pentru suflet, o carte cu pagini de pus pe răni deschise de îndoieli și un soi de că­lă­u­ză a celor care, departe de casă, poate nu și-au închipuit că mai există cineva asemeni lor, care caută prin cuvînt, fără să aștepte să fie căutat.