Punk rock în proză

Amintirile lui Patti Smith n-o să ți se pa­ră deloc neobișnuite dacă, în primă in­stan­ță, numele ei nu-ți spune nimic. Dacă-n­cepi să citești fără s-o fi ascultat înainte, n-ai să reușești să înțelegi nimic și, cu si­gu­ran­ță, n-o să treci nici măcar de primele 50 de pagini. După ce-ai dat play melodiilor ei și, de ce nu, să le fi ascultat pe repeat deja, cu­vintele din carte încep să se lege.

Cîntăreața americană, cunoscută ca o le­gendă a muzicii punk rock americane își lea­gă amintirile într-un ambalaj care poate fi caracterizat ca un mic ghid de su­pra­vie­țu­ire al unei femei singure, căreia viața i-a luat persoanele pe care le-a iubit, dar că­re­ia i-a dat alinarea (sau poate și alienarea) firii artistului declarat. Patti Smith nu-ți as­cun­de nimic. Te cară după ea în apartamentul ei un­de viețuiește cu felinele preferate, te ca­ră după ea în căutarea nebună a cafenelei și ca­felei perfecte și nu te lasă în urmă nici a­tunci cînd începe să dialogheze, în sinea ei, cu statuile din parc sau cu alte obiecte fără viață, întîlnite întîmplător.

„Nu-i deloc ușor să scrii despre nimic” – așa începe și tot în jurul acestor cuvinte gra­vitează întreaga încercare a cîntăreței de-a-și lega strîns memoriile între coperți. E drept, inițial, scriitoarea îți dă impresia c-ai intrat, alături de ea, într-un fel de rutină con­tinuă, pe care doar simplu fapt că-i newyorkeză o mai salvează, pe o pagină sau pe alta. Dar nu-i așa. Toate lucrurile sim­ple, obișnuite, își găsesc locuri bine stabilite în zilele lui Patti, pe care le descrie pînă în cele mai mici detalii, făcîndu-te să crezi că-n alcătuirea lor intră și-o porție mare de ma­gie. Călătoriile ei dese, mutatul dintr-un hotel în altul (toate fiind, parcă, a­se­mă­nă­toare) și locul păstrat cu sfințenie în col­țul unei cafenele – toate sînt redate cu nostalgie, însoțite de fotografii alb-negru de la fața locului și explicate cu minuțiozitate.

Nostalgiei timpului petrecut cu prie­teni precum William Burrough sau Paul Bow­les i se adaugă și amintirea repetată, din capitol în capitol, a soțului său decedat, pe care cîntăreața nu pare să-l fi uitat vreo se­cun­dă.

Scenele din trecutul ei recent alter­nea­ză cu cele de demult și teleportarea ta se în­tîmplă pe nesimțite. Ce-ai să simți, cu si­gu­ranță, însă, e intensitatea cu care cîn­tă­rea­ța e deprinsă să trăiască totul și să aprecieze fiecare clipă pe care-i este dat s-o tră­ias­că, făcîndu-și toate micile plăceri, spu­nînd parcă mereu – „Vă iubesc, am șoptit eu către toate, către nimic”.