Razvratirea unui inger al sfirsitului

"A doua zi nu a murit nimeni". Astfel isi incepe José Saramago una dintre cele mai frumoase scrieri ale sale, dupa "Omul duplicat" (2002) si "Eseu despre luciditate" (2004).

Scriitorul, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in anul 1998, inchipuie in romanul "Intermitentele mortii" o lume condamnata la vesnicie, dupa ce moartea decide sa abandoneze executiile. Ceea ce ar fi putut fi o dorinta arzatoare a umanitatii care se confrunta in permanenta cu molime, cataclisme naturale si atacuri teroriste, devine in paginile cartii una dintre cele mai aspre pedepse aplicate vreodata unei natiuni. Statul imaginat de narator nu are vreun nume. Poate fi oricare de pe mapamond, o mare putere sau din contra o tara a lumii a treia uitata in saracie.

Relevanta nu este puterea economica a spatiului in care este plasata actiunea, ci felul in care guvernul fictiv intelege sa apere fiecare particula din societate, tocmai pentru a o feri de colaps. Pe masura ce timpul trece, nemurirea produce drame superioare celor determinate de extinctie.

Rind pe rind, companiile de pompe funebre dau faliment, azilurile de batrini sint suprapopulate si transformate in cimitire vii, autoritatea Bisericii este inlaturata din cauza ca viata vesnica devine privilegiul tuturor, nu doar al credinciosilor. Acestor incidente li se adauga faptele unei retele de mafioti ce vad in mortii vii un mijloc excelent de a santaja statul.

Cind totul pare a se prabusi, cind trupurile isi cauta eliberarea dincolo de granita blestemata a locului fara de nume, fatalitatea se intoarce.

Actiunea s-ar fi putut incheia aici si ar fi ramas la fel de fermecatoare. Jose Saramago isi surprinde insa cititorul si-l face martorul unei povesti de iubire dintre un artist ce sfideaza destinul si moarte.

Personifica ingerul sfirsitului si-i ofera atributele unei femei ce refuza pentru a doua oara lanturile de atrocitati si alte indatoriri macabre in schimbul iubirii eterne. Tinara gaseste miracolul de a fi in acorduri de muzica, in valuri de matase si intr-o imbratisare lenesa niciodata intrerupta. In final, prima lacrima inseamna si prima zi de viata.

Catalina SCULITA