Șase geamuri între inimă și minte

Înainte s-ajungi la „Pervazul I”, din ce­le VI pe care autoarea cărții a ales să-și alini­e­ze povestirile, trebuie să treci de „Poartă”. O prezentare sau o justificare a celor ce ur­mea­ză, „Poarta” nu se deschide dacă nu ci­tești textul aliniat în care găsești un soi de autoportret al Anei Barton. Ți se adresează direct, te trece printr-o ordine cronologică a vieții care te-ar putea face să crezi că vrea să-ncepi să citești prima povestire deja e­mo­ționat și conturează un traseu circular esențial al trecerii prin viață: copil – adult – copil.

Deși după ce treci de „Pervazul III” poți deja să-ți spui că povestirile Anei Barton au un soi de structură similară și, cumva, ne­aș­teptatul din final te cam așteaptă și-ți tri­mi­te chiar și-o telegramă de înștiințare, scri­itura autoarei le scoate dintr-un raft al căr­ților cu povestiri comune. Autoarea re­u­șeș­te să-și construiască personaje care-ți a­min­tesc de lumea normală în care trăiești, te trece printr-un episod al rutinei comune și te face să te miri de cît de spectaculoasă e chiar viața pe care-o trăiești și tu.

Personajele cu structuri interioare complexe, fie ele principalele motoare ale ac­țiu­nii, fie simple prezențe instigatoare ale con­flictelor devin brusc importante și în­trea­ga lume a prozelor scurte ale scriitoarei gra­vitează în jurul lor. Așa ai s-ajungi să te gîn­dești la vreun vecin de bloc pe care l-ai ig­no­rat toată viața sau pe la vreun prieten de grădiniță uitat și-o să te chinui cu întrebări legate de viețile lor spectaculoase sau de chi­nurile existențiale prin care-or mai trece.

Anei Barton nu i se face frică nici cînd vine vorba de-o abordare insistentă a mari­lor teme. Trebuie să fii pregătit, așadar, de con­fruntări cu povești amoroase, rătăciri, răz­bunări și scurte momente de regăsiri ale sinelui – fie tratate serios și romanțate, fie a­nalizate printr-o subțire lentilă satirică. Aș­teaptă-te, deci, ca autoarea să-ți po­ves­teas­că la orice pagină despre adevăratul foc mistuitor al dragostei, pentru ca apoi, să ți­pe la tine prin ironie, spunîndu-ți din titlu – „Nu mai sufla, bre!”, că se stinge.