Străinătatea din familie

Cristina, fetița de 12 ani metamorfozată în adult din cartea Lilianei Corobca, este cea care construiește, capitol cu capitol, ca într-un mozaic al întîmplărilor triste, tărîmul celor mici care se joacă de-a cei mari, adică Kinder­landul. În paginile autoarei joaca stă de­par­te de copilărie și nepăsarea, încîntarea sau altă bucată proeminentă a ludicului – toate se ascund și te transformă într-un mar­tor al unei realități crunte, mult prea des întîlnite în vremurile noastre.

Cu întreaga gospodărie pe cap, ajungi în­că din primele 30 de pagini să te miri că fe­tița ruptă din viață a Lilianei Corobca mai are timp să-i scrie mamei ca-ntr-o serie de scrisori confesionale tot ce i se pare că depășește conturul rutinei sale.

Înarmată cu o doză de curaj, Cristina a­le­ge cele mai neobișnuite lucruri prin care spe­ră să-și în­du­plece părinții să se întoarcă din stră­i­nă­ta­te. Fără vreo urmă de pre­fă­că­to­rie, stările sa­le și-ale fraților ei mai mici, Dan și Mar­cel, sînt redate cu o intensitate de­zarmantă și toa­te lucrurile normale din viața unui copil ajung să capete amploare atunci cînd trebuie explicate și conduse mai departe prin mîinile și ambiția unui altuia.

Kinderlandul se transformă în gazda tuturor copiilor răniți și casa Cristinei și a fraților ei părăsiți începe să capete forma unui altar al sentimentelor celor mai pure și neînțelese de nimeni.

Încropirea si­lu­e­te­lor părinților și încăpățînarea așteptării lor fără întrerupere au rolul de a-ți aminti, din cînd în cînd, prin mijlocul unui capitol, de sin­gu­ră­tatea, abandonul și rătăcirea care nu su­por­tă încercarea Cristinei de fixare în dure­rea zilnică: „Nu plîngeți, acum avem de lu­cru. Facem program. Ora de plîns: opt sea­ra. E mai bine așa”.

Finalul cărții Lilianei Corobca nu face decît să-ți accentueze starea de neputință în care te-a fixat încă de la început. Tre­ce­rea emoțională a fiecărui copil printr-un mal­dăr al sentimentelor contradictorii, în care do­rul ajunge, într-un top al sincerității, mai pre­sus de moarte, nu se poate transforma decît într-o invitație la deplîngerea unei realități, alături de cei trei copii. Ajungi și tu să „plîngi, fără să știi dacă de jale din cauza bunicii sau de bucurie că, în sfîrșit, mama și tata vor veni acasă”.