Verdele absolut

Nu ți se întîmplă des să dai peste o car­te atît de sensibilă cum este romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” a Tatianei Ți­buleac. Este inevitabil să nu te fi lovit, în­ce­pînd din august 2017, cînd a fost publicată, de tot felul de frînturi scoase cu japca din căr­țu­lia Tatianei și care să nu te fi făcut să te gîndești, măcar pentru cîteva clipe, la mama sau, mai precis, la ceea ce existența unei ma­me trezește în tine.

Romanul Tatianei Țibuleac începe abrupt, cu confesiunea dură a lui Alecksy, un tînăr chinuit de o boală psihică pe care o capătă în copilărie, la pierderea surorii sale mai mici, Mika. „În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricînd, mama împlinise treizeci și nouă de ani. […] O priveam de la geam cum stă la poarta şcolii ca o cer­şe­toa­re. Aş fi ucis-o cu jumătate de gînd”. Nu poți fi altfel decît șocat atunci cînd, în prima parte a romanului, prins fiind în mintea lui Alecksy, ajungi să-i cunoști familia, să-i re­me­morezi copilăria și să fii părtaș la pro­pa­garea urii asupra figurii materne pînă la dezumanizare. Mama, personajul pseudo-principal al romanului, cea cu care începe și se termină suferința unui tînăr, se face vi­novată de a se fi închis timp de șapte luni în camera sa, după pierderea fiicei și după despărțirea de un bărbat care nu jucase ori­cum niciodată rolul de protector al familiei. Cu sau fără voință, începi să ceri justifica­re, împreună cu Alecksy, în speranța că ai să afli astfel dacă-i cu putință ca o mamă să fi uitat la pierderea unuia dintre copii că mai există și un al doilea.

Povestea mamei și-a lui Alecsky se scur­ge de-a lungul a 77 de pagini, devenind tot mai clară odată cu momentul „cheie” al ac­țiu­nii – mama află că are cancer și îl con­vin­ge pe fiu să petreacă o vară împreună într-un sătuc din Franța. Prinși în același loc, cei doi încep să-și dezbrace personalitățile. În ochii fiului, mama bolnavă începe să se trans­forme dintr-o omidă odioasă într-un flutu­re ce oferă, în mod ironic, vindecare. Mama se „îmblînzește”, într-o ultima sfoțare de a-și repara greșelile și de a-și ajuta fiul să cîș­ti­ge bătălia cu boala mintală și se adîncește în i­ma­ginea ochilor verzi care sînt „lanuri de tul­pini frînte”, „poveștile mele nespuse”, „geamu­ri­le unui submarin de smarald”.

Romanul Tatianei Țibuleac poate fi cla­sat cu ușurință drept o enciclopedie de meta­fo­re potrivite, alese cu dibăcie, menite să zdrun­cine prin greutatea lor literară. „Vara în care mama a avut ochii verzi” e o descriere sim­plă, dar marcantă a nebuniei, a realității, a dra­gos­tei, care te face să te cutremuri în sim­țiri. Citindu-l, n-am putut decît să fiu de a­cord cu ceea ce Radu Vancu spunea despre ro­man –scurt și intens.