Versul, cel mai bun prieten
Navighează pe-o pagină de carte 21 noiembrie 2017 Niciun comentariu la Versul, cel mai bun prieten 7Fie că ești cititor de poezie sau nu, „Câinii romantici” ai scriitorului chilian o să te alerge, pînă ai să-ți faci curaj să te oprești, să recitești rar fiecare cuvînt din poeme și să ai răbdare pînă capătă sensul care-ți trebuie. N-o să ai nevoie de mare antrenament înainte și n-o să te simți stingher dacă o să te trezești în mînă cu un volum de poezii de 70 de pagini – și aici o să te ajute scriitura. Ce reușește Roberto Bolaño să facă e uimitor; își scutură scrisul pînă la esență și ceea ce ajungi tu să citești în final este relaxat, ușor, simplu și fără grămezi de încărcături stilistice sau emoționale absolut inutile.
Cu o scriitură familiară și confortabilă, autorul ajunge la tine și prin temele pe care poeme sale le abordează în carte. Ai să dai, prin urmare, peste poeme care-ți vorbesc despre tinerețe, euforie și vicii, dar și peste poeme care te fac să devii ușor nostalgic, aducîndu-te mai aproape de vreo mare iubire împărtășită sau nu, de greșeli, orgolii sau de puterea de-a trece peste lucrurile rele din viață. Un fel de poezie fără menajamente; o carte în care lucrările nu au structuri deloc asemănătoare, „Câinii romantici” pare să fi amestecat între coperți tot felul de versuri – începînd de la cele care duc spre o poezie mai tradițională, cu sensuri ușor previzibile, la cele moderne, complexe, pe care nici după a treia citire nu le-ai intuit cu adevărat bine.
Într-o traducere din limba spaniolă realizată de Marin Mălaicu-Hondrari, poemele lui Bolaño ți se prezintă printr-un autoportret – „Pe atunci aveam douăzeci de ani/ și eram nebun./ Pierdusem o țară/ dar cîștigasem un vis./ Și dac-aveam un asemenea vis/ nimic altceva nu mai conta.”. După ce-ți povestește de iubirile sale puțin, te-aruncă în poemele detectivilor, pe care nu ți le introduce tranșant, ci spunîndu-ți: „Am visat detectivi înghețați în marele/ congelator Los Angeles/ în marele congelator Mexico City.” Le citești, ajungi la „Viața mea în capsulele de supraviețuire” și-abia apoi, după ce, tranșant, le strîngi pe toate, te întorci la prima pagină și-ți spui, aproape pe litere: „Vei lăsa în urmă imaginile durerii și ale labirintului/ și vei uita. […] Sunt aici, am zis, cu câinii romantici/ și aici o să rămân.”
Adaugă un comentariu