Experimentu’ Anja

Nu știu cîtă lume a auzit de Anja Andersen, înainte să vină la Oltchim Rîmnicu-Vîlcea. Ok, nu știu cîți dintre voi știu că Olt­chim e și altceva decît o fabrică de chimicale. În paranteză, una din­­tre puținele din Ro­mâ­nia, care da­torită managementului, s-a men­­ți­nut pe profit deși aparține sta­­tu­lui, deocamdată. Aici, la Rîm­ni­cu-Vîlcea, sub norii toxici, a cres­cut o echipă de handbal fe­minin, vicecampioană euro­pea­nă anul tre­cut. Singura echipă din Ro­mâ­nia care mai face perfor­manță la cel mai înalt nivel. Ca dovadă, pe scheletul ei s-a con­struit și na­țio­na­la, medaliată cu bronz la Eu­ro­pene anul trecut.

Revenind la Anja, ea e din Da­nemarca, a cîștigat ca an­tre­nor trei Ligi ale Campionilor, a fo­st la un moment dat cea mai bu­­nă jucătoare din lume și e les­bia­nă. A fost numită în februarie an­trenor principal la Oltchim. Du­­pă o lună a fost demisă. Abia de aici începe discuția.

Anja acuză mentalitatea ro­mâ­nească, cea care a aruncat-o de pe corabie la mijlocul drumului. Spune ea că nu sîntem obiș­nu­iți să gîndim pe termen lung, că aici se lucrează cu biciul și că de fapt, jucătoarele au văzut di­fe­ren­ța de lucru între Est și Vest. Ni­mic din ce n-am mai auzit pînă acum. Chipurile, ea a venit să sal­­veze situația. Dar nu pe termen scurt, ci pentru la anul.

Cînd iei pe mînă o echipă ca­re are în componență cea mai bu­nă jucătoare din lume, plus alte­le care sînt în top pe posturile lor, o echipă care a jucat finala Li­gii Campionilor cu doar cî­te­va luni în urmă, nu poți spune că nu țin­tești cît mai sus an de an. E ca și cum Barcelona și-ar propu­ne re­construcția echipei înainte de se­mifinalele competiției.

Mulți s-au grăbit să critice fi­lo­sofia patronilor de a o concedia, însă pînă la urmă rezultatele tind să le dea drep­tate. Un an­tre­nor trebuie să se adapteze la rea­li­tățile locale. La fel cum o ju­că­toa­re care pleacă afară trebuie să se schimbe radical și să se adap­te­ze la grup. Dar nu poți să încerci să muți Carpații din loc, chiar de te cheamă Andersen. S-ar pu­tea să nu mai ajungi nici să arunci la poartă.

Alex VARNINSCHI