Generația de la Belgrad

Fetele s-au temut de o zi li­beră. Păi cred și eu că după săp­tămîni de antrenamente zilnice, meniuri stricte, program limitat și ecourile urletelor antrenorului Radu Voina răsunîndu-le și în somn, conceptul de timp liber ar putea părea înspăimîntător. De aceea au lăsat garda jos.

Pentru că puteam să batem Da­­nemarca. Nu a fost vorba de „lipsă de luciditate”, cum încerca să explice antrenorul și nici de e­mo­ții sau de orgolii, ci pur și sim­plu s-a întîmplat. Iar dacă echipa de handbal a României a în­vins-o pe cea a Spaniei, vicecampioana Europei, în primul meci din gru­­pele Campio­na­tului Eu­ro­pean, l-a pierdut pe al doilea în fața Danemarcei, la patru goluri, după ce au fost conduse și cu opt.

Și a venit momentul meciului decisiv cu Serbia. Un meci care, în mod normal, n-ar fi stîrnit atî­tea discuții în rîndul așa zișilor „analiști” dacă ar fi fost jucat într-o altă conjunctură. Nimeni nu s-ar fi îndoit de o eventuală victorie a echipei noastre. Acum, însă, ziarele au țipat împotriva jucă­toarelor timorate, lipsite de încre­de­re sau prea tinere pentru a evo­­­­lua la un campionat atît de im­­­por­­tant. Cel puțin aceasta a fost vizi­u­nea lor.

Sîmbătă au intrat în teren cu zîm­betul pe buze. Nu mai era nici atmosfera din Danemarca, cu sala mică umplută cu 7.500 fani înfocați (cam cîți vin la un meci al naționalei de fotbal jucat în capitală), dar nici dezinvoltura din meciul cu Spania, unde am pasat excelent și am cîștig printr-un contraatac bine exersat.

Sîmbătă, Ro­mâ­ni­a a lustruit sala de sport cu un adversar mai mult decît modest. Am marcat 40 de goluri și am pri­mit doar 28. E ca și cum ai bate la fotbal cu 7-2. După ultimul flu­ier, fetele nu s-au bucurat prea mult deoa­rece pentru ele, greul de acum în­cepe. Să fim și noi sinceri: fie că e aur, argint sau bronz, o medalie face drumul spre casă mult mai plăcut.

Cătălin HOPULELE