Misionar al binelui în tribul Baule

Alexandru Percu își amintește cu o incredibilă precizie experiența de șa­se luni pe care a avut-o acum un an fiind plecat ca misionar în Coas­ta de Fildeș. Așa a luat contact cu tri­bul Bau­le, unul dintre cele mai mari gru­pu­ri etnice din țară, și i-a în­vă­țat toate tainele acestuia simțindu-i cît sînt de primitori. Deși el era mi­sio­nar ca­to­lic, iar religiile de acolo sînt multiple nu a avut niciodată si­tua­ții ne­plăcute în care un adept al unei alte religii să-i vorbească urît. L-a im­presionat pînă și un soldat bine­voi­tor din cele șapte patrule care l-au op­rit pe tînărul misionar în prima zi cînd a ajuns în țară în timp ce mer­gea noaptea spre locul de cazare. „Fie­ca­re patrulă ne-a oprit să ne întrebe ce facem și noi i-am spus că sîntem mi­sionari, motiv pentru care ne-a lă­sat să mergem mai departe. Și asta din cauza războiului civil din trecut. Încă mai iau măsuri de siguranță, în­să nouă ne-a spus «Ce bine că sunteți aici!»”.

Tînărul explică faptul că nu ori­ci­ne poate fi misionar pentru că mul­tora le lipsește curajul de a pleca de­parte de casă pe un continent cum este Africa. „Eu am numit această călătorie o aventură pentru că im­pli­că risc, un pic de nebunie și nu te mai gîndești la tine, dar ceea ce con­tea­ză este că mergi acolo să vestești cu­vîn­tul lui Dumnezeu.” Și asta a făcut și el. S-a sădit pasiunea în sufletul dia­conului pentru voluntariat încă din vremea liceului atunci cînd îl fas­ci­nau poveștile preoților mi­sio­nari care îi spuneau ceea ce făceau acolo. Pe de altă parte l-au motivat și măicuțele din Germania care fac parte dintr-o congregație de surori misionare din parohia Răducăneni. „În mare par­te am fost crescut și format la adu­nă­ri­le pe care le aveam cu aceste su­rori. Ele vrînd-nevrînd ne-au sădit în suf­let spiritul misionar” . Nu o face pen­tru vreo recompensă materială, ci din plăcere și aceasta se simte în vi­bra­ția poveștilor lui.”

Tînărul misionar care se apro­pie cu pași repezi de visul său de a de­ve­ni preot povestește rîzînd că si­tua­ția în care se afla din prisma culorii „era foarte ciudată. Și interesantă în același timp. Eram trei albi într-o ma­re de oameni negri.” Spune cate­­goric că n-a regretat niciodată faptul că a fost ca misionar în Africa, deși riscurile bolilor la care s-a expus erau foarte ridicate. Însă apariția virusului Ebola a făcut ca în acest an să nu mai fie trimiși misionari în Coasta de Fil­deș. Iar el și-a riscat sănătatea ple­cînd de acolo. „Printre multe alte boli exis­ta riscul să mă infectez cu ma­la­rie. A trebuit să fac patru injecții îna­inte să plec și să beau cîteva pastile foarte puternice. Recunosc că nu am luat toate pastilele pentru că după ce le luam mă simțeam rău și nu erau bune pentru ficat”, îmi povestește acesta.

Pentru tineri ca el aceste riscuri sînt într-o măsură ignorate și în­lo­cui­te cu dorința nebună de a vorbi des­pre Dumnezeu unor oameni care au nevoie și care se bucură de pre­zen­ța lor. Misionarii catolici români sînt conș­tienți de acest lucru și an de an cîțiva curajoși aleg să vorbească despre Dumnezeu la 6 000 de kilometri de casă, schimbînd brusc climatul și resursele de hrană, pentru o cauză nobilă în Africa.