Albastru, galben și roșu

„Așteptăm Clujul”, se aude printre grupurile de basarabeni strînse grăma­dă pentru a face o poză de grup. Iașul, Bucureștiul, Suceava, Galațiul, Cons­tanța, Ploieștiul, Craiova, Bacăul, Sibiul, Timișoara și Brașovul se află la cîțiva pași distanță, adunați într-o parcare din Alba Iulia. Clujul coboară din autocar și orașele se amestecă într-o co­­loană colorată în trei culori: albastru, galben și roșu.

Printre ploaia care cerne ușor peste capurile studenților, străbate „FAB Ro­mânia!”, care îi scoate pe la balcoa­ne și geamuri pe oamenii ascunși în casele lor de umezeala primei zile de iarnă. Un student care dirijează spiritul mar­șului îi strigă unei doamne ce a deschis și fereastra ca să ne salute „să ne aș­tep­tați cu plăcinte, noi venim, noi toți!”, iar femeia cu un zîmbet cald pe buze clatină pozitiv din cap. La Alba Ca­ro­lina ne apropiem de statuia lui Mihai Viteazul cu „Trăiască, Trăiască, Tră­ias­că și-nflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească!”. Oficialitățile ne aplaudă, iar acolo alți studenți ne în­tîm­­pină cu steaguri pe care e scris cu alb pe negru „Basarabia e pămînt ro­mâ­nesc”, strigînd într-o voce unică „Ro­mânia, nu uita, Basarabia e a ta!”.

De-ale românilor

Un bunel înalt, cu mustață deasă și o pălărie neagră cu poale lungi de care e legată o fundiță în albastru, galben și roșu, împreună cu nepotul său de vreo cinci ani, își schimbă locul din cinci în cinci minute. „Treci mai în față, ești co­pil, o să te lase”, zice bărbatul îm­pin­gînd băiatul printre figurile negre care nu-i lăsau să vadă decît peretele de spinări format de-a lungul zonei îngrădite. Un alt micuț, cam de aceeși vîrstă, nu se lasă mișcat din loc. „Anul acesta n-au mașini, las’ că mergem acum la parada de cavalerie”, îi zice mama copilului în timp ce acesta strînge în mînuța sa o mașinuță de culoare kaki cu lacrimi ro­­tunde rostogolindu-i-se pe obraz. Prin mul­țimea de asociații, astăzi, studenții ba­sarabeni care au fost împrăștiați prin toate colțurile României fac noduri de le­gătură. Sînt ca niște băsmăluțe, albe și îngrijite, recent brodate de mîna pă­rin­ților care țes batista care acoperă în­treaga națiune. De la un nod la altul trec povestirile dozate cu impresii, bîrfele sau caută încercările de a găsi cu­noș­tin­țe comune. Iar prin vocea solemnă care răsună în piață se aude „bucurați-vă prieteni, de prieteni și de frați!”, cîntat pe ritmuri bătute de palme.

Prin mul­țimea de asociații, astăzi, studenții ba­sarabeni care au fost împrăștiați prin toate colțurile României fac noduri de le­gătură.

În fața Muzeului Unirii, într-un culoar format din două cladiri, se as­cund de vînt tineri cu o pancartă pe ca­re scrie „Aurul Apusenilor nu e al Co­trocenilor”. Aceștia nu strigă versurile, dar le cîntă, pe un ritm hippie de tobă africană „lăsați aurul în munți, că șade bine-așa, să ne asculte România și să salvăm Roșia”. Printre ei sînt și tineri care și-au tras pe față măști de gaze, sau măscărici comici și o pereche, un mire și o mireasă. Mirele are și el o mască aurie pe față și o panglică la piept pe care scrie Ponta, iar mireasa cu un machiaj morbid și cu inscripța „Cianura” pe piept, se ține de mîna consortului său. Un bărbat de vîrstă medie, trecînd pe lîngă aceștia, nu-și poate stăpîni indignarea și, apropiindu-se cu avînt de unul a cărui voce era ră­gu­șit difuzată prin megafon, îi zice „e zi­ua națională și voi protestați?” „Sînt ce­tă­țean activ, am voie, sînt patriot activ”, îi răspunde acesta cu același glas pră­bușit. Însă nu s-a ajuns la bătaie, pentru că jandarmii imediat s-au aranjat ca o barieră între cei doi.

Prin Cetatea Alba Carolina, un grup de școlari cu mai multe în­vă­ță­toa­re se plimbă pe podurile cetății primind și cîte o doză de mărturii istorice de la pro­fesoarea „ghid”. Gesticulînd și vor­bind emotiv, aceasta le spune celor mici că „Marea Unirea a avut loc aici în 1912…”, „1918, doamnă!”, îi strigă un bărbat cărunt la cap, care trecea pe lîn­gă elevi, îndreptîndu-și privirea dispre­țu­i­toa­re spre obrazul femeii pe care erau pictate trei linii: albastră, galbenă și ro­șie.

Daniela VORTOLOMEI