Batrinii primesc pensia la serviciu

Profesorul Gottlieb ii scoate limba lui Einstein

Are ochelari mari, cu rama frantuzeasca si niste lentile prin care ochii i se vad inegali si imensi, ca de albina.  Mai are un baston, doua celulare si 80 de ani. In fiecare zi, pe la prinz, urca patru etaje la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, pe niste scari rasucite. Pe vremea cind  in universitate se fuma, drumul asta ii lua fix jumatate de pachet de tigari. La capatul ultimului fum, se pomenea in fata unei usi albe, baricadate cu gratii si  cu un lacat  imobil. E Laboratorul de Fizica Teoretica. Profesorul Ioan Gottlieb il deschide de 55 de ani.”Sa vin la facultate, e un ritual”.

Cind i-a povestit unui prieten ca din 2004 e doar profesor asociat si nu mai e platit ca sa stea asa cum sta, la facultate, “ala n-a inteles. Mi-a spus ca el n-ar sta. Dar pe mine nu ma intereseaza asa mult banii. Eu iau doar fizica, ca asta-i hobby-ul meu. “Toamna asta  termina ultimii sai doctoranzi. Nu mai are dreptul sa mai indrume si pe altii. Dar are activitate, anul trecut a publicat o carte de fizica in engleza, iar acum lucreaza la alta. “Uite, eu acuma invat, de exemplu, despre fractali.” Seara. De la 9 la 11 ,”ca m-am nascut la ora 12 noaptea si sint mai activ pe intuneric” . Dupa ce termina cu doctoranzii, va veni in continuare la facultate, tot pe la prinz. Va avea in continuare activitate stiintifica. Isi balangane picioarele si jubileaza la  ideea unui program incarcat intr-ale cercetarii.

E impacat cu viata lui. Nu a prins nici un soi de ura impotriva oamenilor, cu toate ca nu poate sa-si uite copilaria petrecuta in lagare naziste. N-a facut pe zbirul cu studentii si, cum nu a cautat sa evadeze in profesorat ca sa-si ia de-o grija cu amintirile, nu a avut  vreun soc nici cind i s-a spus ca e gata, ca inafara de doctoranzi, alti studenti nu va mai prinde. “Eu asa stiu: ca e normal  sa te impaci cu viata ta. Ceilalti nu fac asa, se golesc atunci cind imbatrinesc si ies la pensie. De unde deduc ca ceilalti nu sint normali”.

“Am peste o suta de nume in lista de Messenger”

Pina acum vreo trei ani, salile de curs erau pline de examene si de ciocanitul profesorului cu bastonul in podea. “Imi placea foarte mult sa stau de vorba cu un student care nu intelege. Asa am invatat cel mai mult. Explicind altora”.

Acum laboratorul sau il tine in miscare. La propriu. “Acasa nu ma misc deloc”. Cine vrea, il gaseste acolo, dar numai la prinz. E loc de pelerinaj. Mai mult il cauta vechii sai studentii, care au ajuns la rindul lor profesori, si , impreuna, pun la cale proiecte de cercetare. Si-a facut planuri de despicat relativitatea-n patru pentru urmatorii citi-or-fi de ani. “Da’ sa nu crezi ca-s singur. Am peste o suta de nume in lista de Messenger si cam doua sute pe fiecare dintre cele doua adrese de e-mail. Pierd o multime de timp sa le raspund si sa le verific.” Are nevoie de oameni si cam de orice “produce zgomot”, fiindca “eu nu pot lucra in liniste. Nu o suport. Si am de lucrat…”, spune uitindu-se preocupat spre calculator.

Sah nu mai joaca, palinca nu mai bea si de fumat, “m-a scapat infarctul”. Daca s-a facut ora trei, trebuie sa plece. Se duce in vizita la un prieten cu opt ani mai in virsta, tot fizician. Pe dulapul din spatele sau, dintr-o fotografie, Einstein scoate limba. “Acum, Einstein munceste. Scoate limba la fizicieni. Asa le trebuie astora”. Fizica e o fotografie.

Oana OLARIU