Bocancii bătrînului cu verighetă

Copiii nu știu și nici nu trebuie să știe că undeva, nu departe de bazarul co­lorat al Sucevei, într-un bloc turn, tră­iește Moș Crăciun. De vreo 40 de a­ni, la fiecare început de decembrie, își scutură hainele roșii de praf și le scoa­te cu grijă în frigul iernii. Nu î­na­inte ca doamna lui, Veronica, să i le cal­ce migălos și să-l întrebe „anu’ ăs­ta unde te duci?”. Atunci el zîm­beș­te cu obrajii plini. Și-n casă miroase, ne-g­reșit, a sărbătoare cu gust de plă­cin­te și-a cuptor încins.

’Nea Ilie are 74 de ani și a fost șo­fer pe o mașină care transporta me­dicamente pentru farmacii, însă au tre­cut 20 de ani de-atunci. I-au nins, to­ți, pe creștet și i-au domolit, an de an, din ce în ce mai mult glasul și firea. E sfă­tos și domol, cald ca o pîine care ți se-nmoaie în palme, răsuflînd un par­fum dulce de vatră. Crăciunița cu nu­me de copilă i-a îngăduit obiceiul și l-a iubit. Și atunci cînd Moșul se-n­fă­ți­șa celor doi copii ai lor, dar și cînd por­nea pe drumuri. „Plecam cu autobu­zul la Șaru Dornei, la Vatra Dornei la ru­de, îmbrăcat cu toate straiele, cu masca li­pită de nas, uneori abia respirînd” și cu buzunarul plin de bomboane. Fiin­­d­că e Moș Crăciun toată luna, iar de întîlnește copii pe drum, își scu­tură mîna prin buzunar, c-o dibăcie de meșteșugar și scoate cîte-un dar mă­ru­nt, care se topește pe buzele ștrenga­rilor.

Nu era chip să i se spună Moș Crăciun înainte de iar­na lui ’89, iar fetița și băiatul și-l a­min­tesc drept Moș Gerilă.

Costumul i l-a croit doamna Ve­ro­nica, pe cînd lucra la fabrica de tri­cotaje Zimbru, să fie tot 40 de ani de-atunci. „E nimerit bine, legat cu o frîn­ghiuță albă-roșie împletită, e ac­e­la­și și azi” și Corina, mezina, îl com­pletează, duios „ei, mai retușam noi în fiecare an, mai îmbunătățeam. Îi mai pu­neam o insignă de fruntaș, o­che­la­ri de scafandru, acuma depindea și de co­piii la care mergea”. Nu era chip să i se spună Moș Crăciun înainte de iar­na lui ’89, iar fetița și băiatul și-l a­min­tesc drept Moș Gerilă. „L-am re­cunoscut după verighetă, iar fratele meu după bocanci. Și el și mama au com­plotat ca eu să mai cred”, se-m­bu­jorează ca o floare Corina, care-l știe pe Moș de cînd gîngurea. ‘Nea Ilie iese și-acum din casă lăsînd în min­tea copiilor, ai lui, ai vecinilor, ai oa­me­nilor care-l opresc pe stradă să-l roa­ge să vină cu ei, un fior ca un su­sur de viscol geros. „Poeziile li se șterg din gînd numai cînd îl văd pe Moșu’, u­nii rămîn înmărmuriți”, simte bă­trî­nul cel mărunt și-ncărunțit de bunătate.

Mai mult de-o sticlă de vin n-a pr­imit niciodată pentru că a ținut pe ge­nunchi atîția pitici, nu-i Moș de-n­chiriat. Cei doi frați i-au devenit spi­ri­duși și dacă nici ei, nici crăciunița lui n-au vrut să meargă, vreodată, într-u­na din drumețiile de decembrie, ‘nea I­lie tot și-a acoperit chipul cu masca lui de cauciuc, cu barbă lungă, albă, s-a-n­fo­folit în halatul lui roșu și-a pornit să le pună în mîini copiilor darurile din debaralele părinților. În ochii și-n vocea lui, Moș Crăciun nu-i defel o-n­chipuire. „Du-te-acasă și Moșul o să vină cît de repede”, șoptește el vrăjit. Și glasul lui aduce c-o pîine caldă și-un miros dulce de vatră.