Cele 16 campanii de sacrificiu

Cireșii din livezile Hodorei n-au dat încă rod, la începutul unui mai fierbinte și uscat. Și-n primăvara lui 2004, pomii erau încă goi însă tanti Florina nu le-a mai văzut crengile în­cărcîndu-se de boabe mari, fiindcă a plecat să culeagă alte fructe roșii de pe pămînturile Spaniei. Timp de opt ani s-a tot întors acolo, primăvara și toamna, atunci cînd pe cîmpurile pro­vinciei Huelva răsăreau căpșunile, iar mîinile ei se învățau din nou cu frunzele lor aspre.

Fetele ei erau atunci prea mici ca să înțeleagă la ce renunță lăsînd-o să plece și-o-ncurajau să aducă binele acasă, în pumni. Contractele s-au tot semnat, însă în urmă au rămas de fie­ca­re dată alți copii, căci Petronela, fii­ca cea mare, a devenit mama din ca­să, „un soi de Supernanny”, cum îmi spune zîmbind tanti Florina. În schimb, femeia a găsit acolo, mai în­tîi în primii patru ani în care a lucrat la fabrică și apoi sub soare, în cîmp, oameni cu zîmbetul pe buze. Oameni care au respectat-o pentru că o ve­deau că uneori abia izbutea să se aple­ce, la cules, dar știa că acasă o așteaptă ochi curioși și neajunsuri. „Am schimbat, bucățică cu bucățică, toată casa. Dar apoi mi-am dat seama că fetele au crescut și eu trebuie să le gîndesc ne­vo­ile înainte să le resimtă ele”, îmi spune tanti Florina.

Lacrimi pe fir

Anul ăsta n-a mai putut pleca, fiindcă țara de împrumut nu a mai permis asta decît celor care aveau de­ja contract semnat pentru ur­mă­toa­rea campanie. Ce-i drept, „eram mult mai respectați înainte acolo. Cei care veneau în ultimii ani la muncă nu rezistau, fiindcă nu mai erau tratați cu-atîta înțelegere”. În schimb, în afa­ră de limba care s-a lipit ușor de buzele ei, de Huelva și Zaragoza, unde po­poseau campaniile toamna, n-a avut vreme și nici tragere de inimă să se bucure. „În Palos de Frontera sînt trei replici ale corăbiilor lui Columb. Mă credeți că n-am intrat niciodată? Am fost, în cei opt ani, de două ori la pla­jă, dar cu sufletul îndoit”, mărturisește femeia, în timp ce-n ochii ei tremură amintirea atîtor dăți în care, ieșind din „locutorio” după un telefon de-a­casă, o podideau lacrimile.

Și oricîtă nevoie ar fi de bani în țară, „cînd văd cum se bucură Lenuța acum cînd vine de la școală și mă gă­sește acasă, realizez că nu-mi mai tre­­buie o altfel de răsplată”. Ca să știe că televizorul se mai închide noaptea și bărbatul nu-i simte lipsa, s-a întors, i-a cumpărat un tractor și acum el poa­te munci ca s-o țină aproape. Tanti Flo­ri­na simte că aici muncește pentru nimic, însă niciodată pentru nimeni. Și-n verile ce-o să vină, o să culeagă și ea cireșele din Hodora, sătucul pe care l-a părăsit atîția ani.

Anca TOMA