Cînd s-a prăbușit avionul de aur
1001 de chipuri 15 noiembrie 2010 Niciun comentariu la Cînd s-a prăbușit avionul de aur 0„Trebuie s-o găsiți pe Maria.” Moșul de la prima crîșmă din Dancu îmi arată cu mîna spre casa cu geamuri cu lumină roșie, cu ușile deschise vraiște, din care iese un fum gros, împrăștiat în întuneric. „Maria șăfa!”, îmi strigă din urmă, apoi se întoarce la berea sa și la discuția cu celălalt moș făr-un dinte.
Încă doi pași și drumul nu mai este asfaltat, de aici începe o altă mahala. La prima poartă, mai întreb odată de Maria. „Maria a murit”, îmi spune o țigăncușă tînără cu un copil zvăpăiat în brațe. Din întuneric răsar unul cîte unul vreo zece puradei de toate vîrstele, care mă iau cu ei, în deal. Ajungem la poarta deschisă, mă lasă acolo, cu cîțiva „străjeri”, iar unul o zbughește în casă. Iese înapoi cu o femeie de vreo 50 de ani, cu fusta numai mărgele și cu două cosițe împletite cu cîrpe roșii ieșindu-i de sub batista înflorată pe care o ține simbolic pe creștet. Se șterge pe la gură de untură și îmi zîmbește cu toți dinții, pielea îi este netedă și smolită. „Vrei o bere, o pulpă?” și mă poftește în casa ei, „hai să vez cum trăiesc țiganii.”
Maria a venit din Italia acum două luni. În camera cu pereți verzi și roz, mă așază între cele peste 30 de perne cu sclipici, de toate culorile. Strînge repede cîteva boarfe uitate și le bagă sub o pernă. Se așază în fața mea și în jurul ei încep să se adune cîteva fete cu copii în brațe, un băiețandru mai răsărit și vreo cinci copii care par proaspăt scoși din sobă. Cînd aud cuvîntul „scandal”, toți cască ochii și se trag într-o parte. Maria se bate cu pumnul în piept: „noi sîntem țigani cuminți!”. Nici cuvîntul „expulzare” nu îi este pe plac. Țiganii vin acasă pe două căi: „cu autocaru’ ori cu avionu’”. Ultima oară și ea a venit cu avionul, că au prins-o pe stradă și au trimis-o acasă, dar nu i-a dat nimeni 300 de euro, așa cum făceau francezii. Înapoi nu se mai duce, că trebuie să stea acasă, să facă de mîncare. „Az’ am luat ajutorul social” și îmi arată spre masă, unde se odihnesc sticle cu ulei, doi saci cu cartofi și baxuri cu pulpe congelate. Îi ajunge exact pentru o lună, ca să hrănească cele unsprezece guri flămînde și gălăgioase care roiesc în jurul ei. „Le dau pulpe, cartof, bulion, să crească!”
Italia miroase urît
Pleacă prin casă și mă lasă cu nora ei. Aceasta ține în brațe un copil de vreo opt luni care roade un os de găină. O cheamă Mihaela și nu prea vorbește românește. Are 22 de ani și trei copii, iar soțul ei e „în oraș, cu băieții”. Ea a fost de două ori în Italia și peste o săptămînă pleacă din nou. Cînd o întreb cum e în Italia, nu spune nimic, doar strîmbă din nas, de parcă i-ar mirosi a hoit. În schimb, știe cifrele: cei care lucrează fac pînă-ntr-o mie de euro, iar cei care „fac cerșeli și ciordeli” trec de două mii.
Revine Maria și mă pofteșe pe o canapea de piele roșie și albastră. Dă o parte a fustei roșii la o parte și scoate un teanc de cărți tarot. „Ghiceam și în Italia. Nu la ’talience, că ele nu înțeleg ce le spun, numa’ la româncele noastre.” „Să știi că ea dă bine”, sare și nora cu reclama, iar cînd le spun că n-am bani, dar că aș putea să vin sîmbătă, mă fac să promit că le aduc și o ojă roșie, la fel cum am pe unghiile la care s-au holbat toată seara. Îmi spun să vin mai repede, ca să nu fie plecate deja, iar cînd să ies pe poartă, Maria îmi mai servește odată zîmbetul ei cel mai frumos: „da’ n-aveți cu ce să ne ajutați, nu?”
Anastasia CONDRUC
Adaugă un comentariu