Copilărie vîndută clarinetului

„Clarinetistul trebuie să fie ca un munte”, îmi împărtășește Radu, student în anul al III-lea la Facultatea de Arte din Iași. E din Chișinău, dar a ve­nit să studieze aici „pentru că sînt mai mul­te oportunități”. E înalt, bru­net, cu spatele lat, asemenea unei stînci so­li­tare bătută de valuri. Își așază din cînd în cînd bretonul cu o mișcare scur­tă din cap atunci cînd părul îi inundă pri­­vi­rea și zîmbește mult.

A început să facă muzică din cla­sa I. „Părinții își doreau să ajungă mu­zicieni, dar cum erau vremurile a­tunci în Moldova nu au putut, așa că ne-au dat pe mine și pe fratele meu să în­vă­țăm un instrument.”

Fluierul a fost pri­mul pe care Radu l-a studiat. A fost ca o joacă, așa că nu a simțit nici o cli­pă că noua activitate l-ar îngrădi, că i-ar ră­pi din timp. Încet a învățat să mînu­ias­că și fluierul geamăn, cavalul și ocari­na și abia în clasa a V-a s-a apucat de clarinet. „Pînă atunci nu aveam încă plă­mînii lucrați. Pentru clarinet e ne­voie de mult mai mult efort, de mai mult suflu”, îmi explică tînărul de 22 de ani.

Fiecare cuvînt i se rosto­golește liniștit de pe buze, impregnat de graiul moldovenesc.

Însă la început nu i-a fost ușor cu noul instrument. Avea unul profesio­nal, dar părți din el erau mai mult de for­mă, ca „o machetă”. Abia după ce pro­fesorul său de atunci și-a dat sea­ma că tînărul muncește chiar dacă are un clarinet incomplet, i-a dat el piesa ca­re îi lipsea. „Atunci a fost prima da­tă cînd m-am îndrăgostit de muzică. Cînd am văzut că în sfîrșit îmi ies piesele, am zis că asta este, că asta vreau și trebu­ie să fac”. În privire îi apar scîntei, licăriri scurte de lumină îi joacă în ochii negri și pieptul i se înfoaie. Zîm­betul care trăda timiditatea pînă a­tunci se transformă în unul de satisfac­ție, de mîndrie pentru momentul ca­­re l-a făcut să muncească.

„A doua oară cînd m-am în­dră­gos­tit de clarinet a fost în clasa a IX-a cînd, doar după cîteva săptămîni de mun­că în care cîntam șapte sau opt ore pe zi, am reușit să cîștig un concurs. Am vă­zut că fac bine ce fac și că nu am mun­cit în zadar.” Fiecare cuvînt i se rosto­golește liniștit de pe buze, impregnat de graiul moldovenesc ce se îmbină plă­cut cu chipul care are trăsături li­ne și moi. Îmi explică apoi că fiecare in­strumentist cîntă altfel pentru că „deși pe partitură e aceeași poveste, fie­ca­re o spune diferit, fiecare lasă alt suflu și alt înțeles în funcție de mentalitatea lui, de starea de spirit, de personalitate.”

Cînd nu studiază muzica clasică cîn­tă populară. Așa a ajuns să fie „mu­zicant” la nunți sau botezuri, iar a­tunci îi place să mai schimbe instrumen­tul. „Chiar acum, la ultimul bo­tez, oamenii se uitau uimiți cînd făceam schimb cu colegii. Treceam cînd la cla­pe, cînd la acordeon, și cîntam fie­ca­re cu instrumentul celuilalt. Prin­ci­piile sînt cam aceleași și nu-i greu”, zi­ce cu convingere Radu.

La plecare zîmbește încurcat și dăm mîna. „E primul meu interviu”, spu­ne Radu. „Dar ar trebui să mă obiș­nu­iesc cu ele. Dacă ajung celebru ce o să fac atunci?”