Corzile de chitară imprimă povești pe piele

„Prin ’94, un prieten m-a rugat să îi fac un tatuaj. I l-am făcut cu aparate rudimentare: un motoraș de casetofon cu o mină de pix și ace făcute din corzi de chitară. Tușul pe care l-am folosit era de la Pelican, special pentru desene, nu pentru tatuaje”, spune Jack punînd o sticlă pe masă. Prenumele lui adevărat este Florian și e un bărbat înalt, cu părul lung și brunet, iar dacă te uiți la el, ai crede că este chitaristul sautoboșarul unei trupe metal, nicidecum un tatuator. Are o fetiță de cinci ani care este pasionată de desen, despre care spune că la 18 ani o va lăsa să se tatueze. Jack vine la Iași de zece ani la Tattoo Fest împreună cu soția lui, care pune piercing-uri, și este de părere că după anii ’90, care au reprezentat perioada pionieratului, totul a fost dus la superlativ – aparatura folosită pentru tatuaje, cît și stilul de a realiza „arta pe piele”. Este din București și provine dintr-o familie în care arta a trecut din generație în generație: bunicul lui a fost dirijor, iar tatăl pictor, fiind și primul român care a pictat animale subacvatice, cum ar fi meduze. Le făcea tatuajele la el acasă, chiar dacă tatăl său nu era de acord și nu înțelegea ce e cu această modă. „Tu faci picturi pe pînză, iar eu pe piele. Amîndoi facem același lucru, doar că pe suporturi diferite”, încerca Jack să își înduplece părintele.

Talentul și l-a dezvoltat în timp, învățînd de unul singur, fără a face cursuri de specialitate, pentru că, în opinia lui, ar fi durat prea mult, circa două-trei săptămîni, și nu ar fi avut prea multe lucruri de învățat față de ce învățase deja. Jack crede astăzi că le este mai ușor tinerilor de astăzi să găsească informațiile necesare pentru a învăța cum să tatueze, fiind sute de tutoriale bine făcute.

Este convins de faptul că a tatua pe cineva înseamnă artă doar dacă îți place cu adevărat acest lucru și nu o faci doar pentru bani. „Mulți din generația mea au început acest lucru din pasiune. Acum satisfacția este și mai mare, cînd și cîștig de pe urma a ceea ce fac”, spuneîntorcînd privirea către soția și fiica sa. Nu poate să aleagă un tatuaj preferat pe care i l-a făcut unui client, pentru că asta ar însemna să le pună în umbră pe celelalte, dar toate au avut o poveste și o tematică.

Astăzi este proprietarul unui salon din București, unde face tatuaje „la comandă”. „Omul vine la tine cu o poză, iar tu mai modifici cîteva lucruri, trebuie să îți pui amprenta. Sînt unii care vin cu imaginea și vor exact cum e acolo, dar le explici că nu poți face asta, fiindcă nu ești xerox”, spune Jack dînd ușor din mîini. Este specializat pe tatuajele grafice, bazate pe linii și puncte, în defavoarea celor realiste, copiate după un șablon.
În anii ’90 și-a făcut două tatuaje fiindcă trebuia să simtă „durerea clientului”, că ar fi „bătut la ochi” dacă nu ar fi avut niciunul, iar ulterior și-a mai făcut încă cinci. Jack crede că nu are foarte multe pentru că se consideră pretențios. „Cum e cizmarul – cu pantofii rupți – așa sînt eu”, spune zîmbind. Crede că dacă durereaar fi prea mare pentru a putea fi suportatănimeni nu și-ar mai face tatuaj, iar „artiștii tatuatori ar muri de foame”. După șase-șapte ore, explică Jack,organismul nu mai suportă, dar este capabil să se obișnuiască cu această formă de durere după 10 sau 15 minute.

Se implică 100% în ceea ce face, iar dacă îi place tatuajul pe care l-a făcut înseamnă că îi va plăcea și clientului. „Nu ai ce căuta în meseria asta dacă te plictisești atunci cînd ai și o lucrare care durează mai multe ore”, zice Jack. A muncit și cînd era bolnav, preferînd să își pună o mască în jurul gurii. Acum, toate uneltele folosite sînt de unică folosință, pe cînd înainte, te tatuai utilizînd lucruri mai puțin convenționale. Meseria lui a evoluat, iar acum se consideră un profesionist cu multă experiență în spate. „Înainte, prin ’94, mai beam puțin, mai făceam ceva, astfel încît clientul pleca acasă și beat, și tatuat.”

Text scris de Andreea CIBOTARIU