Cozonacul – înainte și după

Sînt două categorii de gospodine printre raioanele din Carre­four zilele astea. Cele care fac co­zo­naci acasă și cele care și-i pro­cu­ră de pe rafturile cu produse de patiserie. Și în Carre­four Felicia, sînt repartizate proporțional. Re­țe­ta începe cu u­le­iul. Și nu de ori­ce fel, ci la pro­mo­ție. Pe fondul sticlelor stocate în baloți, cî­te­va băbuțe înfășurate în cîte do­uă broboade studiază a­ten­te e­ti­che­tele cu floarea-soarelui.

„Gicule!”, urlă una dintre cli­entele sexagenare către bărbatul ei din celălalt capăt al raionului, „Din ăsta de Țăndărei luăm, ai a­u­zit? E șase lei, Gicule!”, și o ia în pas tărăgănat spre soț cu bra­țele muncite încărcate de sticle de ulei. La trei-patru mărci în­so­ri­te distanță, cîțiva non-conformiști cochetează cu ideea de a ex­pe­rimenta cu uleiul de palmier, în bidoane de trei litri, care sea­mă­nă de departe cu o firmă ob­scură de detergent universal. Ni­că­ieri nu găsești făină mai ief­ti­nă ca-n Carrefour, nu? Fals. Un pic mai scumpă decît în magazinele căminelor din Tudor, fă­i­na aranjată în metri cubi de ar pu­tea le­jer să constituie materie primă pen­tru un dig. Asta ori niș­te tranșee imaginare care par to­tuși a fi fost străpunse de gloanțe pe alocuri, dovadă fiind mo­vi­li­țele de pudră albă de pe culoarele călcate în picioare.

Raionul cu tradiție

Sînt între „pîinici” și „ba­ghe­te” pe de o parte și „pîine graham” și „pîine de secară” pe de alta. Sînt calzi, apetisanți și aburesc ambalajul din folie de plastic, singurul aspect care-i separă de aceia autentici, din cuptorul din curte al bunicii. Și de asta sînt vînați de doamnele dichisite care-și împing alene coșurile pe lîngă secțiunea cu produse de pa­ti­serie. O angajată îmbrăcată în alb, cu părul prins bine la spate în cla­me, cară cu greu o ladă de co­zo­naci din magazie pentru a le dispune pe raft. Își șterge fruntea și se apleacă obosită spre ladă of­tînd. „Aprovizionăm de două săp­tămîni, în fiecare zi. Non-stop. Și abia facem față cererii. Iaca na, acum o oră am pus lotul ăsta și ia-i de unde nu-s”, se plînge fe­­me­ia sprijinindu-și mîna în șa­le. Se îndreaptă apoi, strigă la co­le­ga ei din spate și se întoarce cu în­că o ladă de cozonaci. Își în­dreap­tă boneta albă și se apucă de stocat. „Și mai e încă o săp­tă­mî­nă din asta de îndurat.”

Alexandra PANAETE