Creioane colorate cu spray

Se plimbă prin oraș și vede cam unde i-ar plăcea să vadă ceva desenat. Fie că e la stradă sau în spatele unui bloc, a doua zi, cînd primul locatar iese din clădire, vede un desen în trei sau mai multe culori, semnat „KOS”.

Flix a pus prima oară mîna pe un spray cu vopsea la 14 ani. „Atunci am început să desenez, să ies pe stradă să pun taguri (n.r.: una din primele forme ale graffitti-ului, reprezentată de semnătura artistului pe un perete) pe unde ziceam eu că ar vedea lumea mai bine”, povestește băiatul. „Pe vremea aceea” nu era la fel, după îmi cum spune. Nu se găseau produse destinate graffitti-ului, așa că cei care practicau această formă de artă stradală se mulțumeau cu „can-uri” (n.r.: spray) Abro sau Tectonic, cu vopsea de mașină sau mobilier.

„Dacă vroiam sprayuri bune trebuia să mergem în București, la capitaliști”, rîde băiatul. „Era acolo un magazin de piese auto transformat artizanal în primul graff shop de la noi, cu un moșuleț care dădea și pe datorie, așa, pur românesc”, își amintește studentul. La 15 ani, în troleu discutînd cu încă doi băieți, au ajuns la subiectul graffitti. A doua zi s-au întîlnit să deseneze și a luat ființă crew-ul (n.r.: echipa) Urban Terrorist Project. „Ne vedeam ca niște justițiari, sub acoperirea nopții. Cu timpul au intrat și alții și s-a transformat în Urban Tactics Crew”, povestește Flix.

Nume după nume

Primul tag a fost Streetz. „Apoi a derivat în funcție de nevoile mele: mai puține litere pentru un timp mai scurt de executare”, explică băiatul. Apoi, semnătura s-a transformat în „Kos”, de la numele cîntărețului de rap, K_os, care-i plăcea la vremea aceea. „Exprima exact ce era în capul meu, adică haos. Nu prea mai vedeam altceva și 80% din timp dacă nu făceam graffitti mă gîndeam cum să fac graffitti mai mult”, explică Flix.

În timp, hobby-ul i-a adus și o altfel de răsplată, pe lîngă prietenii noi pe care și i-a făcut. După ce a decorat o cameră de copil, proprietarul casei l-a recomandat mai departe și, peste o lună, „m-am trezit într-un avion spre Valencia, să decorez un club întreg. Totul plătit de ei, drum, cazare, masă”. Pentru toată lucrarea, făcută integral de el, a primit pentru asta 2000 de euro.

De paznici nu se teme. Odată, însă, în timp ce el și doi prieteni stăteau pitiți sub metrou, cu gardianul trecînd la mai puțin de un metru distanță, și-a făcut apariția un cîine. De teamă, a dat cu capul de vagonul metroului și paznicul s-a alarmat. Au scăpat, iar afară prietenii i-au ținut morală pentru greșeala sa. Le-a răspuns: „Frate, nu știu, paza ca paza, dar la cîini nu stau!”.

Ioan STOLERU