Cu inima mii de metri altitudine
1001 de chipuri 25 februarie 2013 Niciun comentariu la Cu inima mii de metri altitudine 1„Cînd am ajuns la trei mii de metri deja începea să mă doară capul, iar oxigenul parcă o lua razna în sînge”, este senzația de care își aduce aminte Matei privind expediția lui din Alpii elvețieni, din anul doi de facultate, pretextul ocaziei fiind un tur prin zece țări ale Europei. Pînă atunci, nu urcase decît doi munți, Ceahlăul și Rarăul, nici unul mai înalt de o mie nouă sute de metri, așa că experiența care i s-a oferit l-a făcut plin de entuziasm, „mai ceva decît un copil care vede un coș plin cu bomboane colorate”. Pe munte, unde sentimentul de libertate atinge cote maxime pentru el, putea răsufla ușurat și putea să-și împrăștie gîndurile încotro îi dorea sufletul, și mai spune el că „te simțeai mic, dar liniștit.”
„Peisajul îți încremenea gîndurile, zăpada era mai albă decît cea din ograda bunicii.”
Acum masterand la specializarea Management Turistic și Hotelier, acesta n-a putut să nu observe lumea diferită care i s-a afișat în fața ochilor. „Pe mine ce m-a șocat a fost că, față de România, unde traseele sînt marcate pe copaci, în Elveția totul era asfaltat și puteai să mergi ca la o plimbare acolo, asta dacă nu ți se tăia suflarea de la atîta gîfîit și aer tare”, îmi explică scoțîndu-și o țigară dintr-un pachet albastru, pentru că tot veni vorba de gîfîit. Urcau „cot la roată” cu bicicliștii pe seama cărora nu ezitau să facă mici glume, toată gașca, vreo douăzeci cîți erau. Pe măsură ce înaintau „peisajul îți încremenea gîndurile, zăpada era mai albă decît cea din ograda bunicii”, iar cînd au ajuns la lacul San Bernardino, aproape la trei mii șapte sute de metri, zăpada începea să le intre în bocanci pentru că stratul era de un metru. „Acasă, pe vremea aia, ne cîntau păsărelele printre frunze, iar acolo în luna aprilie lacul era înghețat bocnă”, îmi spune tînărul apropiindu-și sprîncenele. De fapt, pentru acesta, simplitatea panoramei era cea care îl captiva și-l făcea să se detașeze de grupul zgomotos.
Adidașii pe care îi avea în picioare l-au împiedicat să urce pînă la patru mii de metri. „Și n-aveam nici cravată. Probabil dacă aveam cravată urcam mai ușor”, spune amuzîndu-se ușor, amintind de o glumă „dintre geografi” cu care îi păcălesc pe ceilalți că au poze îmbrăcați la costum, pe munte. Au făcut și un om de zăpadă, însă fără față pentru că „ne gîndeam că dacă îi punem nas o să respire greu de la aerul acela așa tare”. Însă, după două zile în care hotelul în care a stat era la două mii de metri altitudine, omul de zăpadă a rămas fără geografii cei glumeți. Și experiențele astea puse sub semnul aventurii îl amuză, îl fac să se gîndească și îi sporesc momentele în care își dorește „un lucru simplu neinfectat cu zgomotul stresului de acasă”.
Iuliana LEONTI
Adaugă un comentariu