Desertul de duminică seara

„Teatrul de improvizație e ca ce­va dulce. E o plăcere. Însă nu poți trăi fără felurile de mîncare principale”, este concepția după care se ghidează Alexandru Petrila. Ideea a adus-o de la București după un workshop, însă nu pentru divertisment, ci din dorința de a face teatru pur. E momentul în care se rup de realitate și oferă publicului viziunea lor asupra gîndurilor adu­na­te în timpul săptămînii. Asta pentru că spectacolul de improvizație e răs­făț duminical pentru tinerii din trupa de teatru IDIOT. „Cei din public per­cep ceea ce facem noi ca fiind ceva distractiv, însă acolo noi ne cizelăm ca actori”, spune Alexandru aprin­zîn­du-și ultima țigară din pachet.

 „De fapt, tu îți scoți sufletul acolo, în fața celor care te privesc.”

Mai mult, actorii de pe scenă trebuie să se cunoască îndeajuns de mult încît să anticipeze mișcările celui de lîngă el. „Noi ne băgăm efectiv în gu­ra leului pentru că e ceva pur spon­tan. Primești un cuvînt, să zicem «tîmplar» și ți se spune: joacă! Ai de făcut o poveste, de asumat un perso­naj, de lucrat cu ceilalți”, spune rî­zînd scurt.

Norocul ca glumă

Își amintește că acum ceva timp au chemat un actor cu zeci de ani de experiență în teatru să joace o im­pro­vi­zație. „Cînd și-a dat seama că se pierde, s-a oprit efectiv în mijlocul exer­cițiului. Poți să ieși foarte prost dintr-un astfel de spectacol”, mai adaugă Alexandru imitînd figura rușinată a u­nui copil. De aceea, și-a format propriul obicei: se dezbracă înainte de fiecare spectacol pentru ca să se sim­tă mai aproape de public. „La înce­put era la mișto, ca în cazul trupelor proas­te de muzică, nu au nimic în cap, dar au ce arăta. De fapt, tu îți scoți sufletul acolo, în fața celor care te privesc”, ex­plică amuzat în timp ce își des­che­ie cămașa și lasă la vedere tricoul alb pe care scrie „Cel mai norocos om din lume”.

Norocul său vine din faptul că fa­ce totul dintr-o pasiune care îl rupe de realitate și care îi ocupă aproape tot timpul, însă fără de care nu ar putea să continue. De aceea, faptul că pre­zin­tă și editează știri la Radio Iași este ca o extindere a teatrului pentru că în am­be­le are nevoie de dicție și prezență de spirit. Chiar dacă nu mai ține șirul nopților în care a uitat să se mai gîn­deas­că la somn. „Uneori îți dai sea­ma că e ora două dimineața și exact atunci îți vine o idee grozavă pentru un exercițiu. Lași baltă somnul și tot.”

Teatrul i-a intrat în sînge ca un vi­rus și asta se observă din fiecare gest pe care îl face chiar și atunci cînd stă pe loc. Mîinile sale trebuie să formeze în aer ceva imaginar și trebuie să exempli­fice chiar și cele mai banale lu­cruri. Ca atunci cînd vorbește despre profesoara lui de teatru din li­ceu. „La prima lecție, atît ne-a zis: fiți buni. Pen­tru că dacă veți fi buni și veți fa­ce bine nu are ce să meargă rău sau să nu iasă în regulă”, spune dînd din mîini du­pă fiecare idee. Nu știe dacă a re­u­ș­it într-adevăr să fie bun în ceea ce fa­ce, însă știe că își poate găsi oriunde o scenă unde să apară din nou. Și deși e pentru prima dată aici deja știe că în viitor își dorește o reprezentație la Atelierul de bere.