Din mantaua ca o rodie
1001 de chipuri 17 decembrie 2012 Niciun comentariu la Din mantaua ca o rodie 2Își netezește cu dosul palmei o sacoșă din care iese un colț de barbă și-un petic roș-alb de mînecă. Marcel a trebuit să se schimbe în mașină „ca să nu mă vadă copiii”, îmi zîmbește amuzat, bărbatul rotofei. Își scoate o batistă, „de asta am uitat”, și-și freacă obrajii pentru a face să se mai ducă din fardul care-i dădea bujori. Fiindcă e actor de peste douăzeci de ani, s-a obișnuit să-i mai scape vreun contur neșters, ca după reprezentație. „Și fiin’că îs bătrîn, mă mai oprește și-mi mai zice lumea pe stradă că mi-am uitat acuarelele pe față”.
În timpul liber, tot din drag de scenă, se deghizează fie în clovn, fie în Moș Crăciun, „după anotimp”. Așa a ajuns să lase „mutrele serioase pentru cei mari” și să-i amuze pe prichindei, care „sînt de o mie de ori mai greu de mulțumit”. Le-a învățat jocul, la început ghicind ce ar putea să-i bucure sau, din contr să-i sperie, și n-a renunțat la ideea că după ce sporovăiesc, cei mici trebuie să rămînă cu ceva folositor.
Nu vine din Polul Nord sau Laponia, și-n loc de sanie trasă de reni are o Alfa Romeo din 1998
Din punga pe care-o tot foșnește scoate întîi barba cu zulufi albi, pe care și-o potrivește c-un elastic, aproape de urechi și haina roșie pe care și-o trece doar pe umeri. Scotocește prin sacul din plastic după căciula cu moț alb și-și drege vocea într-un „ohohoho, moșu’ n-are nimic pentru tine în desagă, fetiță, trebuia să-l suni cu o oră mai devreme sau să-i scrii”. Și rămîne cu vocea de bătrînel care-ar vrea să întîndă oricui o bucată de hîrtie și-un pix. Deși el nu vine din Polul Nord sau Laponia, și-n loc de sanie trasă de reni are o Alfa Romeo din 1998. Glumește că la bloc n-ar fi avut unde ține renii și a trebuit să-i dea.
Lui Marcel nu-i vine greu să intre în rolul moșului, „de dimineață tot fac asta”, povestește el, cu gîndul la fetițele pe care le-a vizitat puțin mai devreme „pentru că voiau să-l vadă pe Moșu’ înainte de Crăciun”. Fiind și ziua uneia dintre ele, părinții i-au făcut pe plac și l-au „comandat” pe bătrînel, care a venit cu pași apăsați și a bătut de trei ori cu toiagul în ușă. „Bățul mi-a fost mai greu să-l găsesc, trebuia să semene cu cel din cărțile de povești, așa că am bătut drumul pîn’ la un meșter de pe lîngă Botoșani să mi-l cioplească”, și-și aduce aminte că la fel a fost și-n cazul sacului pentru care a mers la o croitoreasă cînd materialul din catalog nu corespundea cu „ce mi-au trimis ei”. De altfel, cu restul costumației n-a avut probleme, n-a fost nevoie să-și pună o pernă în dreptul burții, „fiin’că pe asta o am de la natură, slavă Domnului”. Iar pentru că părul îi era deja alb, cu barba a trebuit să se mai joace, să o facă să arate precum culoarea sa naturală. „Oricît i-ai face să rîdă, copiii văd mai bine detaliile decît cei mari.”
Socotește că e deja tîrziu și „doamna Crăciun probabil mă așteaptă”, iar în minte îi revine un cadou căzut printre scaunele mașinii, pe care nu l-a văzut cînd unul dintre părinți a coborît în parcarea de pe alee și i-a umplut desaga cu jucării. „Cumpărăturile nu intră în preț”, șoptește el poznaș, ca și cînd mi-ar zice un mare secret, și-și duce grijuliu un deget în dreptul gurii, „vezi să nu ne-audă adevăratu’ Moș”.
Mădălina MORARU
Adaugă un comentariu