Dorul de casă, înghițit pe stomacul gol

Ochii Alexandrei au culoarea salcîmilor în­ver­ziți. Doar cînd deasupra li se așterne o pojghiță de îngrijorare și de dor de casă, verzuiul se diluează cu lacrimi. Îngrijorare cînd știe că fiecare bănuț din salariu are drumul stabilit dinainte să îl aibă în mî­nă: chirie, mîncare, utilități ori reparații pe ici, pe colo, prin apartamentul în care iarna căldura iese prin pereți mai repede decît din calorifer. Și dor de casă pentru că programul de aproape nouă ore pe zi, cîte cinci zile pe săptămînă, o apasă ca un bolovan și o ține legată de Iași ca o ancoră.

De un an lucrează la un magazin de haine și fie­care oră e un maraton printre umerașe sau o pro­bă de ridicat greutăți în depozit, unde trebuie să care cutii de colo, colo, atunci cînd nu e altcineva să o ajute. Iar zilele libere încearcă să le împace cu programul de la facultate sau, cînd se mai ni­me­reș­te un weekend gol, se întoarce la părinți, în Tîr­gu-Neamț. Acum e în ultimul an de studiu, la Jur­nalism, însă în anul I mergea săptămînal acasă. „Ce zile, acum dacă ajung o dată pe lună. Mi se face dor de părinți foarte repede și e un sentiment tare urît. Uneori îl simt ca pe-un gol în stomac. Să nu mai zic că și acum, după aproape trei ani de cînd sînt în Iași, plîng mereu cînd plec de-acasă”, iar verzuiul se întunecă iar.

„Simt uneori nevoia să mă descarc și să vorbesc cu cineva despre problemele care tot apar. Dar evit să vor­besc cu mama despre asta pentru că are și ea acasă pro­ble­mele ei și prefer să discut orice altceva. Și nu îi spun niciodată că mi-e dor de ea pentru că încep să plîng și nu vreau să mă audă așa.”

Goluri în stomac mai sînt și atunci cînd o zi în­trea­gă mănîncă doar un sandviș cu margarină, iar cînd ajunge la zece seara acasă, abia dacă mai reu­șeș­te să își prepare ceva, de oboseală. Însă ai ei nu află nimic pentru că ea nu vrea să le spună. „Simt uneori nevoia să mă descarc și să vorbesc cu cineva despre problemele care tot apar. Dar evit să vor­besc cu mama despre asta pentru că are și ea acasă pro­ble­mele ei și prefer să discut orice altceva. Și nu îi spun niciodată că mi-e dor de ea pentru că încep să plîng și nu vreau să mă audă așa.” În schimb, ori de cîte ori merge acasă, mama o întîmpină cu toate bunătățurile care îi plac ei și, cît stă la masă, o descoase de toate necazurile.

Părinții sînt amîndoi pensionari, așa că Ale­xan­dra încearcă să își împartă salariul cît să nu le mai ceară și lor bani. „Orice aș avea nevoie, nu le cer părinților. M-au ajutat destul doi ani de zile”, răstoarnă cu hotărîre cuvintele. Mărturisește că u­ne­ori se gîndește dacă nu cumva s-a aruncat prea repede în ape prea adînci. Însă chiar dacă la în­ce­put nu a știut să înoate, a dat din mîini și din pi­cioa­re pînă aerul i-a năvălit din nou în piept. „Mai apoi îmi revin și îmi spun că dacă prin decizia asta înseamnă să le fac un bine persoanelor pe care le iubesc cel mai mult, atunci merită. Și vreau să îi fac mîndri, să le arăt că truda lor pentru mine nu a fost în zadar!”