Iasul, la zece metri sub pamint

Despre subteranele Iasului exista tot felul de mituri, povesti care spun ca poti traversa orasul dintr-o parte in cealalta prin tuneluri construite cu sute de ani in urma de domnitorii Moldovei. Odata cu sapaturile excavatoarelor si buldozerelor comuniste, care au sapat la temelia blocurilor, s-a descoperit si o parte din zona subterana de odinioara a orasului, pivnite domnesti, beciuri manastiresti, hrube de piatra construite cu sute de ani in urma. Demolarile au scos la suprafata constructii arhitectonice in care se tineau odinioara antalele, poloboacele si butiile cu vinuri si rachiuri.

In secolul al XVII-lea in Iasi erau peste o mie de pivnite, care apartineau circiumilor, curtii domnesti, manastirilor sau caselor boieresti. Pentru ca de foarte multe ori casele erau incendiate de tatarii care veneau sa jefuiasca, locuitorii orasului, avind padurile in apropiere preferau sa-si ridice locuinte din lemn si sa foloseasca piatra la constructia pivnitelor. Beciurile erau folosite in principal pentru depozitarea alimentelor, dar si pentru a ascunde valorile de vrajmasii tatari care din superstitie nu intrau niciodata in aceste hrube. Pentru ca aceste constructii comunicau intre ele si se putea trece dintr-o parte in cealalta, erau folosite si ca loc de refugiu pentru oamenii aflati in primejdie. Se construiau beciuri chiar si pe mai multe nivele, doua sau chiar trei, foarte multe descoperite in urma sapaturilor pentru temeliile blocurilor din zona Independentei, unde se afla cel mai mare tirg de comert.

Negustorii

Scarile coboara in spirala pina in fata unei usi de lemn. De cum pasesti pe trepte se simte un aer tare, rece si un miros puternic de pamint. „Sintem la peste zece metri sub nivelul strazii”, spune Petrica, unul dintre angajatii „Bolta Rece”. Beciul ajunge pina sub Institutul de Anatomie al Universitatii de Medicina si Farmacie „Gr T. Popa”. A fost mai lung, cu tot cu ramificatii ajungea la aproape 150 de metri, avind si iesiri secrete, insa constructia cladirilor din jur l-au sectionat.

Istoria acestui loc incepe in anul 1768 atunci cind fratii Alevras, greci impaminteniti pe meleagurile moldovenesti, cumpara 15 pogoane de vie la Odobesti si deschid o circiuma. Vechile planuri ale orasului arata ca „Bolta Rece” se gasea in Tirgul de Sus al orasului in care era o piata unde se puteau cumpara „peste, lapturi, carnuri si alte feliuri de mincare”. Circiuma a fost construita in stil moldovenesc, ca o casa taraneasca cu prispa. La subsol au fost facute hrube din piatra cu firide din care licareau opaitele peste vasele in care se aflau licori cu aroma de tamiioasa sau busuioaca. „Intr-un adevarat labirint erau insiruite, pe un culoar principal si alte ramificate, vase unde la fiecare inceput de toamna se aducea tulburelul sau «vinul nebun» si care, prin invechire, devenea un adevarat nectar”.

Pentru ca productia de vin era din ce in ce mai mare, au construit o pivnita in care sa tina butoaiele si alimentele care ii ospatau pe clientii circiumii. Beciul a fost facut in panta, astfel incit butoaiele care erau coborite din strada cu ajutorul unui scripete sa mearga la vale pina in capat si sa fie scoase dupa golire. Peste drum de restaurant, pe strada „Rece”, exista si acum locul prin care erau coborite butoaiele cu vin. De o parte si de cealalta sint ramificatii, care in vremurile acelea comunicau cu celelalte beciuri de la casele vecine si prin acestea clientii se puteau refugia din calea tatarilor. Ca si in timpurile vechi, beciul si-a pastrat utilitatea. Pe rafturi, stau asezate la rind borcanele cu gogosari in otet si alte muraturi, ulcele de lut, sticle de vin, dar si mai modernele butoaie cu bere. La capatul uneia dintre ramificatii se depoziteaza cartofii. „Aici veneau Ion Creanga si Mihai Eminescu, isi luau bundite pe ei si intr-o camera mai retrasa stateau la discutii pina tirziu”, adauga Petrica. Din cind in cind, in pivnite se organizeaza degustari de vin si se face curatenie cam de doua ori pe an. „Pentru ca se fac depuneri pe pereti, ii frecam cu perii ca sa-i curatam. Au fost multi turisti si au ramas toti impresionati de rezistenta peretilor pivnitei si erau foarte curiosi de felul cum se construia in vremea aceea”.

Boierii

In Dealul Copoului, la marginea orasului, linga padure, acolo unde se incheia odinioara hotarul orasului, si-au construit case, citiva boieri moldoveni care aveau functii la curtea domneasca.

Aici, pe ulita considerata aristocratica, a stat tinarul boier Vasile Pogor, de trei ori „primar al esilor”, publicist si poet roman. Dupa ce primeste o parte mai mare de curte de la socrul sau, Cerchez, in anul 1850, tatal lui Vasile Pogor ridica o noua casa.

Inainte de a incepe constructia, peste un rind de pivnite deja existente, mai face inca un nou sir de subterane. Data construirii e atestata pe o piatra hexagonala descoperita in urma unei restaurari, cu inscriptia in caractere chirilice: „Vasile Pogor 1850 si sotia sa Zoe”. Boierii si-au facut pivnite din aceleasi motive, pentru a-si adaposti alimentele si pentru a se refugia din calea cotropitorilor tatari.

In urma sapaturilor arheologice care s-au facut la inceputul anilor ’90, cei de la muzeu sustin ca acestea comunicau cu alte pivnite ale orasului, insa cladirile construite in jur le-au opturat. Istoricii sustin ca toata curtea muzeului e plina de pivnite. S-a descoperit ca exista o ramificatie care pleaca spre Bulevardul Carol I de astazi si inca una care se indreapta spre Casa de Cultura a Studentilor. In partea de sus sint cinci culoare, iar la nivelul de jos mai sint inca trei. Astazi, beciurile de la primul nivel gazduiesc clientii Clubul „Casei Pogor”, un restaurant. In pivnita se coboara pe scari abrupte de lemn care isi fac loc printre zidurile mari de piatra. Capatul se zareste prin lumina obscura a aplicelor. „Acolo e un loc un pic mai mare, incape o masa de 12 persoane”, spune ospatarita. Nu e frig pentru ca s-au montat calorifere. De-a lungul beciului, sint asezate in rind mese si scaune de lemn si se observa ici colo, gaurile ce dau spre aerisirile care tisnesc in parcul „Casei Pogor”.

Calugarii

Ctitorita in 1672, biserica Barnoschi de astazi, a fost la inceputuri, manastire. In jurul ei s-a dezvoltat o zona comerciala in care negustorii veneau sa-si vinda marfurile. Mana-stirea isi tinea proviziile in beciuri care se intindeau pe toata suprafata manastirii. Intrarea era prin dreapta turnului de la intrare. Astazi e pus sub lacat si acoperit cu grilaj, pentru ca dupa cum spune preotul bisericii, se adunau boschetarii si faceau scandal. „Au fost multi istorici si au cercetat aceasta zona. Impresionant cum construiau oamenii in vremurile acelea. Sint locuri care s-au pastrat intacte sute de ani, fara nici o crapatura. Lemnul era uscat natural si foloseau varul hidraulic care odata ce se usca, era mai tare decit piatra”, spune preotul bisericii si cu pregatire in constructii. Marea suparare a lui este ca odata cu inceperea contructiilor din jurul bisericii s-au distrus majoritatea beciurilor din zona.

Pivnite manastiresti sint si cele de linga Cub. Circulau zvonuri ca acolo se manifestau practici sataniste. De fapt, aceasta zona facea parte din curtea Mitropoliei, iar aici era construita o biserica care a fost demolata , iar in secolul al XVIII-lea a devenit inchisoare pentru prostituate.

Domnitorii

Dupa stabilirea resedintei principale a domniei la Iasi, orasul a devenit un obiectiv principal de prada a tatarilor. Curtea domneasca „se inalta pe podisul tirgului”, pe locul ocupat in 1806, de Palatul Culturii si de esplanada din jurul sau. Acesta se intindea pina in partea fostului strand si se oprea la douazeci de metri de axul strazii Anastasie Panu. Curtea era izolata de oras printr-un zid. In subterane au fost construite pivnite unde isi tinea curtea domneasca vinurile, mincarea, sau locuri in care erau intemnitati raufacatorii. Istoricii sustin ca in zona strandului, in care se construieste acum un proiect rezidential, ar fi plin de hrube. Exista si un mit care spune ca un grup de scriitori au reusit prin anii ’70 sa patrunda intr-un astfel de beci si sa se plimbe cu barca dintr-un capat in celalalt. Se spunea ca exista un tunel care pornea de la Curtea Domneasca, zona Palatului Culturii de astazi, trecea pe sub linia tramvaiului, pe sub Bahlui si se ridica la Manastirea Cetatuia insa pina acum nu a putut fi demonstrata o astfel de varianta.

Desi in paragina, sint parti din pivnite care au luptat cu timpul si au reusit sa reziste. In partea dreapta a Palatului Culturii, aproape de strada, pe unul dintre spatiile verzi exista o intrare intr-una din vechile beciuri ale Curtii Domnesti. Doua pietre stau pravalate, iar pamintul de la intrare s-a batucit de la ploaie si resturile vegetale aruncate de lucraturii de la parcuri. Lumina patrunde doar pina in gura pivnitei, in rest e bezna. Aerul e racoros, umed si miroase a piatra macinata. Incaperea are peste 30 de metri lungime, sectionata la mijloc de un perete cu trei arcade identice, cu piatra zidita dupa acelasi model. Pe tavan au ramas citeva piese ceramice, ramasitele unei instalatii electrice. In capatul infundat, din dreapta zace atirnata o cutie de tabla, probabil un fost tablou electric. Pe podeaua de piatra sint pietre imprastiate ici colo, sticle de plastic si doze de bere, semn ca au mai fost si alti vizitatori. In beciul de la opt metri sub pamint e liniste, nu se simte tumultul orasului, nu se aud claxoanele masinilor si nici nu se simte mirosul florilor din parc, beciul mai conserva doar timpul.

Ionut FANTAZIU