Jocul de-a oamenii buni
1001 de chipuri 2 noiembrie 2010 Niciun comentariu la Jocul de-a oamenii buni 0„Unii bătrîni nu primesc vizite de la familiile lor de ani buni. Așteaptă în zadar. Ne mai cer nouă să le cumpărăm ce au nevoie. Cîteodată chiar ne dau bani să le aducem altceva de mîncare decît ce le dă la cantină”, începe să povestească cu grijă Irina. Fata e studentă la Teologie petrece cîteva ore în fiecare duminică dupa-amiază alături de vîrstnicii Centrului de bătrîni „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, din Podu Roș.
„Sîntem cam 15 duminică de duminică. Programul nostru este variat, că nu mergem doar să vorbim cu ei. Uneori le cîntăm, și stau așa de tăcuți și evlavioși, încît parcă am avea în fața noastră niște sfinți părinți”, continuă istorisirea tînăra cu voce blîndă și clară, fără să fie deranjată de frigul care parcă pusese lacăt peste vorbele oamenilor din jur.
Concurență la azil
Irina poartă haine negre și ține mîinile împreunate precum călugărițele într-o neîntreruptă rugăciune. Rar ridică privirea din pămînt și atunci doar ca să fie sigură că o mai ascult. „Bătrînii intră aici pe bază de dosar. Și e o concurență foarte mare. Intră doar cine are o pensie destul de bunicică. Sînt atîția alții care rămîn fără un adăpost călduros și fără o îngrijire medicală elementară”. Dar chiar și așa, cei care intră „sînt nevoiți să-și cumpere medicamente, deși își lasă mai bine de jumătate din pensie acolo, pentru hrană și îngrijire. Este trist să-i vezi necăjiți din cauza acestor lipsuri fără de care durerea îi va trimite, în scurt timp, în salonul celor grav afectați de boală”.
Acolo, studenta merge mereu să se întîlnească cu „o doamnă care mi-i foarte dragă. Ea săraca, nu vede. Zărește așa puțin cu colțul ochiului, dar e cea mai veselă din salon. O văd întruna plină de viață și vioaie.” Alături mai știe o altă vîrstnică care este „micuță și slăbuță. Nu prea vorbește, doar ridică mîna să îi dau apă, și apoi îi așa de recunoscătoare. Mă umplu de duioșie cînd o văd.”
De cele două bătrîne Irina s-a legat sufletește. Din zîmbetul cu care vorbește despre dînsele se citește bucuria cu care le vizitează pentru a le împărtăși nemulțumirile. Ea speră că acestea se vor împuțina în scurt timp. Însă dintre toate problemele, una pare să o macine cel mai tare. Terenul pe care este construit căminul a fost retrocedat unui ieșean care urmează să îl vîndă fără să se gîndească la cei cărora locul le-a fost casă și familie. Acum „îi înghite Palasul, tocmai de aia îi mută pe bătrînei undeva la ieșire din Iași, mai sus de Bucium.”
Iulia CIUHU
Adaugă un comentariu