Lecția diacriticii scurte

Patru lucruri îți rămîn lipite de su­­­flet cînd vorbești cu Ana Maria. Pri­­­virea și zîmbetul, amîndouă mă­run­te și copilăroase, care nu-i stră­pun­g mărturisirile cu vreun curaj ne­­rostit. Care se leagă de părul în­tu­ne­cat și de mîinile sfioase și-o fac un pui de om cu glas șușotit. Pînă cînd te trăs­nesc celelalte două.

Cînd vorbește de catedră, de co­pii, de franceză, de emoții, Ana se a­prinde, se schimbă, îndrăznește. Pri­virea și zîmbetul îi sînt altele, a­mîn­do­uă mai mari, mai pline de drag și de-o speranță. „Cînd am predat pri­ma oa­ră, la clasa a V-a, m-am dus din pa­­uză și imediat s-au entuziasmat, eram un lucru nou pentru ei, mi i-am cîștigat”, își amintește ea de întîia oră din timpul facultății care nu s-a mai nu­mit curs. Mulți i-au spus, cînd s-a înscris la Litere, că fără îndoială va a­­junge profesor. Și, cu toate că-i pla­ce să-și cunoască și celelalte op­țiu­ni, acum, în anul al III-lea, n-a vrut să-și refuze posibilitatea de-a ajunge un men­tor, ca aceia care au plămădit din ea omul de-acum, profesorii de-a­ca­­să, din Roman. A crescut în Să­bă­­oani, de unde-și amintește cum por­nise a-și învăța verișorii franceză, șco­lărește, cu degetul pe manual. A­cum se gîndește că, după licență, ar ple­ca în Franța, să audă pretutindeni lim­­ba care-i e atît de dragă.

„Îmi era tea­mă să nu-mi zică din start că n-am talent de profesor.”

Cu frica-n sîn

Nu știa că anul acesta avea să pre­gătească planuri de lecții pentru e­le­vi din Iași, pentr-o jumătate de an par­că prea scurtă. „Modulul ține pre­a puțin, zic eu, aș vrea să mai fie vreun an mă­car, să mă formez într-adevăr. După se­mestrul ăsta rămîn cu o poftă, cu mul­te nefăcute”. În seara as­ta vine de la o oră cu o clasă a VIII-a, de la Li­ceul „Mihai Eminescu”, poate ce­va mai obosită decît de obicei. „Cei mai mari cred că trebuie înfrînați mai ta­re, le mai amintesc de-o notă mi­că, de-un minus”, îmi spune Ana Ma­ria în vreme ce capătă glas. „La prima o­ră am plecat de-acasă cu frică, nu ști­am dacă o să am voce! Și după ce pro­fesoara mi-a spus «nu mă așteptam să te aud atît de bine». Îmi era tea­mă să nu-mi zică din start că n-am talent de profesor”. Se gîndea mai ales la fap­tul că venea după un profesor, du­­pă un stil și că „e greu să fii umbra lui”.

Glasul Anei s-a răzvrătit abia cînd și-a căutat talentul de care crede că e nevoie ca să „fii” la catedră, nu do­ar să reziști în spatele ei ca după o ca­ze­mată. „Și răbdare multă. Și cu­raj. Și atitudine, să nu te simtă că ești a­co­lo doar ca să bifezi un modul în­tr-o programă, că te-au și taxat” și col­țul buzelor îndrăznesc să-i urce mai sus. Ana e o idealistă, crede în să­mîn­ța care se poate sădi, în orice lim­bă, în copii. „Trebuie să te atașezi de ei în­tîi, chiar dacă ți-e frică de în­tre­bă­rile lor. Nu mi-a plăcut, sincer, pos­tura de-a nu ști ceva cînd m-au în­tre­bat cei de-a VII-a un detaliu de vo­cabular. Bine că mai erau doar ze­ce minute pînă la sfîrșit!”, spune ea aproape orgolios. Însă i se fac din nou mărunte și privirea și surîsul în­drep­tate spre copilul care se foiește a joacă în dreptul nostru. „Uite-l!”, zîm­bește ea cu gîndul că l-ar putea în­văța pe pitic ce este și unde se-a­șa­ză o croșetă.