Meseria primită moștenire

Andreea e subțirică, are părul prins într-un coc elegant și zîmbește cînd oamenii trec pe la ea prin florărie, chiar dacă nu cumpără nimic. E o femeie firavă, cu ochii mari, sclipitori și nu îți dă impresia că ar putea să alunge pe cineva vreodată. Asta însă chiar s-a întîmplat în apropierea Crăciunului, anul trecut, cînd un bărbat îmbrăcat elegant, cu costum și cravată, a intrat în florărie. Spune că se uita insistent la trandafiri și că nu accepta deloc ajutorul ei atunci cînd i l-a oferit. Nu a durat mult pînă cînd bărbatul, de „aproape doi metri”, după cum îl descrie, a început să îi vorbească urît. Atunci l-a scos afară și i-a turnat în cap toată apa din vaza mare în care, de obicei, ține crinii pe care urmează să-i vîndă.

Are 34 de ani și s-a căsătorit „de tînără”, după cum spune ea, la 24 de ani, cu bărbatul pe care l-a întîlnit cînd a mers la o plimbare pe Bucium. De cînd este cu el, Andreea a început să lucreze ca florăreasă, căci asta era afacerea lui, moștenită din familie. Soțul ei vinde flori de la vîrsta de 12 ani și acum, după căsătorie, se îngrijesc de afacere împreună. „Nu a fost ușor. La început trebuia să mă obișnuiesc cu florile, să învăț cum să le mențin, cum să fac aranjamentele – dar iată-mă aici”, spune Andreea în timp ce curăță trandafirii albi de frunze. Femeia a înțeles cum trebuie să lucreze cu plantele de la Costel, băiatul care era ajutorul soțului ei și așa a ajuns să cunoască modul în care trebuie să fie îngrijite florile din toneta lor. „Astfel, cel mai important este să ții florile la răcoare mai mult timp și să le schimbi apa, dar nu zilnic, ci o dată la două-trei zile”, explică ea. Florăria pe care o au ei se află în parcul din Podu Roș. Cînd e cald afară, Andreea aranjează florile pe care le au la ghivechi în fața tonetei și-atunci poți vedea un șir în care se-ntind de la orhidei albastre, pînă la ciclamele roz.

Pentru ea, important în meseria de florar este să fii natural și să nu te ferești de clientul tău, ci din contră, să începi să comunici cu el, ea făcînd la fel. Vorbește cu oamenii care trec prin fața ei, îi întreabă dacă sînt interesați să cumpere flori și de multe ori, spune ea, începe să discute cu ei despre viață, despre problemele de acasă și își dau sfaturi. „Eu nu pot să mă forțez să vorbesc altfel decît o fac de obicei. Cum am fost educată de mică, de pe vremurile cînd purtam cheile la gît, să dau «sărut-mîna» oricărei femei din scară, așa fac și acum cînd vine vorba de clienții mei”, povestește Andreea în timp ce taie cozile unor trandafiri pe care îi pregătește pentru vînzare.

După cei 15 de ani petrecuți la florărie, femeia spune că cel mai mult îi place să vorbească cu toți oamenii care îi trec pragul, fie că ei cumpără sau nu ceva. Asta, crede ea, a făcut diferența între locul de muncă pe care îl avea și cel pe care îl are acum. Înainte de a lucra la florărie, Andreea a fost patiser șef la o patiserie din Iași și spune că nu îi plăcea atît de mult acolo, pentru că nu voia să stea închisă într-o carapace; își dorea libertate. „Viața la florărie e frumoasă, mai ales că am timp toată ziua să fac ceea ce îmi place, adică să discut cu tot felul de oameni. Unii vin și îmi vorbesc despre problemele de acasă, iar eu îi ascult, le zic o vorbă bună și încerc să îi fac să se simtă mai bine. Am avut și zile în care bărbații veneau și cumpărau flori pentru soție, ca apoi să ceară, ce să vezi?, un buchet și pentru amantă”, spune și începe să rîdă încetișor.

Martie e luna în care Andreea și soțul ei sînt mai tot timpul ocupați – aduc flori noi, fac aranjamente și au mai mulți clienți decît în restul anului. Ea spune că va sărbători luna dedicată femeii unde este cel mai frumos pentru ea – adică alături de soțul ei, la florărie, înconjurată de toate soiurile de trandafiri aduse de prin București, gata să le împartă cu toate celelalte femei ale Iașului.

Text scris de Diana NECHITA