Meșterul Manole din Țara Dragonului

Jiang Si Dong meșterește atent la o pavea pe care o va înghesui apoi în­tre altele, ca un puzzle imens. În­tr-o mî­­nă ține o spatulă cu adeziv, iar în cea­lal­tă, paveaua sacrificată. Ceilalți mun­­citori chinezi roiesc în jurul lui sau li­pesc alte bucăți de piatră pe suprafața de teren din fața unui bloc nefinisat. Totul într-o disciplină care, pentru ei, nu iese din tipare. Zhang Lei, translato­rul grupului de 17 chinezi angajați muncitori pe șantierul Palas, a mai lu­crat și în Singapore, dar acolo, spune el, oamenii nu erau atît de prietenoși. A­poi, nu avea în față, în fiecare zi, pri­ve­liștea oferită de Palatul Culturii. „Îmi place arhitectura, este diferită față de ce avem noi”, și ochii i se transfor­mă în două liniuțe. Cu părinții rămași în orașul Hu Nan vorbește o dată pe săp­tămînă, pe Internet, în timp ce, o dată pe lună, joacă fotbal pe un teren îm­po­tri­va echipei formate din muncitori ro­mâni.

Așa au găsit limbă comună cu cei­lalți angajați. Marius, de exemplu, mun­citor necalificat din Cîrneci, îi mai a­ju­tă la pregătirea plăcilor de marmură. „Vorbim cîte puțin și în chineză”, rîde. De fapt, mai mult se înțeleg prin sem­ne și prin intermediul translatorului. De obicei, bărbatul în salopetă albastră și cască galbenă, aranjează scînduri, face cu­rățenie, colectează materialele care nu mai sînt folosite pe șantierul care se în­tinde pe 12 hectare din spatele și par­tea laterală a Palatului Culturii. Cînd se deschide cerul la culoare, dimi­nea­ța, își împachetează sandvișurile sau bor­canele cu borș în hîrtie de ziar și ur­că într-un microbuz spre Iași. Nu uită niciodată să își sărute cei doi băieței, de o lună și patru ani, pentru care a mun­cit prin Italia, pe alte șantiere. În pauza de masă, mănîncă pe unde apucă, în ca­mera pe post de garderobă sau așezat pe un bloc de b.c.a.

Bărbații care nasc un oraș

Un alt bărbat cu o cască pe cap se a­propie de Marius și îl în­trea­bă de o oa­recare bandă adezivă ro­șie. Nu se ști­e pe unde e, probabil la chi­nezii a­ple­cați ca niște mogîldețe de peste drum. De fapt, șantierul Palas e o al­că­tuire de alte terenuri mai mici pe ca­re se nasc, sub ochii mei, un mall „de do­uă ori mai mare decît cel din  campu­sul Tudor Vladimirescu”, o parca­re cu cinci niveluri sub pămînt, un bloc lo­cativ, o străduță cu magazine și un parc cu iarbă verde, copaci viguroși și flori din Grădina Botanică.

Deocamdată, din parcarea cu cinci niveluri este dat spre utilizare unul singur, nivelul zero. Aici găsim mașini parcate, pereți albi, camere de supra­ve­ghere video și difuzoare din care se au­de „Mercy” a lui Duffy. Jos, la etajul min­us cinci, pereții sînt încă alcă­tu­iți din stîlpi și grinzi, umpluți cu blo­curi de b.c.a. E umezeală, frig și ce­nu­șiu. Numai siluetele muncitorilor, care se mișcă de colo-colo cu cîte o scîn­du­ră imensă pe umeri sau cu o țeavă portocalie,  colorează locul. De pe viitorul acoperiș al mall-ului însă, șantierul a­ra­tă ca un furnicar guvernat de macara­lele cu brațe de fier albastru. La baza ma­șinăriei ăsteia imense, bărbații ză­mis­lesc un mic oraș în care, peste un an, nu vor mai mînca cartofi dintr-un bor­can, ci își vor duce familia într-un res­taurant select.

Lina VDOVÎI