Mîna de fier dintr-o mănuşă de catifea

Cînd vine vorba să se po­ves­teas­că, chiar ea spune că rolurile care i se potrivesc cel mai bine şi o definesc sînt cele de femeie puternică, in­de­pen­dentă şi puţin acidă. Era în primul an de master în Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei la „Cuza” cînd Adina Bă­dă­lu­ţă şi-a încercat norocul la au­diţiile de la Teatrul Ludic. „Eram glu­­mea­ţa familiei, îi imitam pe părinţi, imitam oamenii care mă supărau şi văzînd că îmi place şi că fac feţe-feţe, sora mea m-a încurajat să mă duc oda­­tă să dau audiţii”, îmi spune aceasta rî­zînd şi amintindu-şi că parcă mai ieri stătea şi tremura pe scena dinaintea regizorului Aurel Luca care a aştepat să audă prima ei replică.

Curînd şi-a dat seama că nu prea a contat acest lucru deoarce teatrul func­ţiona după principiul junimist „in­tră cine vrea, rămîne cine poate”, lu­­dicii veneau, plecau şi din nou se întorceau întocmai ca nişte păsări că­lă­toare, care iarna pleacă departe, iar va­ra se întorc înapoi acasă. „Prima dată am rămas şocată deoarce a fost un moment din acela de libertate totală în care puteai să faci tot ce vrei, dar tu habar nu aveai ce să faci pentru că nu ştiai nimic”, se amuză în timp ce îşi aminteşte momentul în ca­re a trecut de prima audiţie. Dar s-a prins repe­de că de fapt acesta era testul major la care îi supune rogizorul şi astfel, din ambiţie, seară de seară mergea la repetiţii şi se implica activ în fiecare piesă care se juca.

Consideră că talentul şi munca susținută sînt două dintre caracteristicile care ar trebui să definească un actor. Avînd șansa de a juca în multe piese din repertoriul Ludicului în cei patru ani de activitate, ca una dintre veterane, îmi spune că deşi a trecut ceva vreme de cînd face a­cest lucru, de fiecare dată are emoţii co­ple­şi­toare în primele cinci minute ale fiecărei piese. Îmi povesteşte că latura asta artistică a ei vine din familie, cu pre­că­dere de la tatăl ei care cînta la a­cordeon la diferite petreceri. „Tata cînta foarte bine şi de fiecare dată adoram poveştile pe care mi le spu­nea şi voiam să fiu şi eu ca el, să se uite şi să mă admire toată lumea”, îmi spu­ne Adina, iar ochii că­prui îi scîntează de bucurie cînd vor­beşte despre ai ei.

Deşi au susţinut-o mereu îmi po­­vesteşte amuzată că abia după trei ani părinţii ei au venit să o vadă la un spec­tacol. Nu pentru că nu au vrut, ci pentru că nu i-a invitat. „Voiam să fie ceva extraordinar, să vină mama şi să îi curgă aşa o lacrimă cînd mă ve­de”, îmi mărturiseşte rîzînd. „Au venit a­nul trecut la piesa «Oameni ai nimănui» şi atunci au întîrziat. Au venit la final, cînd eu mai aveam de zis o singură replică, dar le-a plăcut. Au zis că da­că merg în atîtea turnee, sigur fac bine ceva.”

Îmi mărturiseşte că cea mai mare temere este să nu transmită nimic, iar teatrul a ajutat-o să şi le înfrunte pe toate. Îmi spune că de cîte ori merge cu „familia” în turneu, un singur lucru di­ferenţiază actorul ludic şi îl face unic între toţi, şi anume bucuria şi vese­lia de a juca pe scenă.