Musafiri din Matrix

„Cine ne dă nouă dreptul de a ne simți ființele atotștiutoare din Univers?”, mă întreabă Mihai, cu ochii îndreptați spre cer. Își sprijină fața într-o mînă și oftează. Îmi spune că în urmă cu cinci ani a descoperit că poate „vorbi” cu extratereștrii.

Nu s-a întîlnit, însă, cu omuleții verzi, ci cu extratereștri deghizați în pămînteni. „E mult mai logic să-i vezi așa pentru că îi poți trata, într-o oarecare măsura de la egal la egal. Nu te gîndi că vor să atragă atenția asupra lor. Tocmai că vor să treacă tot mai neobservați, ca să nu stîrnească vreo revoluție internațională”, îmi explică foarte serios.

Se ridică de pe pat și se îndreaptă spre măsuța din fața, de unde ia un CD auriu. „Uite, vezi, exact așa arată și cel pe care l-am găsit la unul din ei”, îmi spune în șoaptă, scrutînd încăperea cu privirea, să se asigure că nu ne aude careva, deși, nu mai e nimeni în apartament. Apoi începe să-mi povestească de „prima întîlnire” cu ei. „Era într-o zi obișnuită de primăvară, prin luna lui aprilie, chiar, cînd mă îndreptam grăbit spre serviciu. În graba mea, exact, la colțul străzii am dat peste un domn. Mi-am cerut scuze, dar pînă să mă dezmeticesc, el deja plecase. Însă își uitase un CD care, pesemne, îi căzuse din buzunar. L-am luat, cu gînd să-l returnez cînd voi avea ocazia”, îmi spune, în timp ce își scoate ochelarii și se scarpină la ochi.

Ocazia s-a ivit însă mai repede decît și-a putut închipui. Seara, cînd s-a întors de la serviciu, un domn în costum negru îl aștepta în fața ușii. „A zis că e de la Minister și că trebuie să-i returnez CD-ul. M-am panicat și l-am dat de urgență, care cumva să nu mă mai trezesc și acuzat de furt”, îmi spune speriat.

Sub lupa marțiană

Au inceput să îl urmărească oriunde mergea, la serviciu, acasă, la întîlnirile cu prietenii. Oriunde se întorcea, îi vedea. Treptat, a început să-i și viseze. Într-o zi, însă, și-a dat seama că nu mai e supravegheat. Vreme de două zile nu i-a mai văzut, apoi, au început să-l sune. În fiecare seară, la ora opt, timp de un an, iar tot ce auzea nu era decît un zgomot nedeslușit. „Ca și cum ai derula o convorbire, același sunet”, îmi explică, încruntîndu-și fruntea.

De doi ani de zile, nu a mai primit niciun semn de la ei. „E ciudat pentru că, o data ce scăpasem, credeam ca o să-mi pot relua viața. Dar n-a fost așa. Trebuia să știu de ce îmi făcuseră ceea ce îmi făcuseră”, și își lasă capul în pămînt. A creat chiar și o antena-satelit prin care, zice el, „aș putea captă undele lor sonore”. Dar nimic n-a mers. Așa că a renunțat să-i mai contacteze. „Poate că nu sînt încă pregătit să aflu răspunsul lor, poate că-i prea mult pentru mintea mea”, oftează resemnat.

Roxana MĂCIUCĂ