O floare crescută între orașe

În bucătăria de la etajul al treilea din căminul studențesc C8 miroase ape­tisant. Elisabeta Popa își gătește o por­ție de ficăței, fiindcă ei nu are cine să îi trimită pachet. Este studentă la Facul­ta­tea de Jurnalism în primul an. A do­rit să meargă la Facultatea de Filosofie ale cărei cursuri le-a și urmat, dar doar pen­tru un an. „Am renunțat pentru că nu era de viitor, dar acum regret”, spune tînăra cu ochi albaștri. Îi place jur­na­lis­mul pentru că, pe lîngă povestea ei, mai poate afla altele în oamenii din jurul său. Nu se mulțumește cu ce se ocupă, dar nu are de ales. Firma de son­daje la care lucrează acum „Daeda­lus”, are un program care îi permite să ajungă și la cursuri. Indiferent de cît de mult sau puțin a lucrat la ei, nu a cîștigat niciodată mai mult de 300 lei.

„Am întîlnit îngeri pe pămînt”

„Am lucrat ca ospătar, ca baby­si­tter. Lucram și cînd eram acasă, în Galați, pentru că medicamentele mamei cos­tau 500 de lei, iar pensia ei de boală era 700 de lei. Oricum, ăia erau toți banii noștri. Avea un cocktail de boli, nu pu­tea munci”, povestește fata. Toți cei opt copii trăiau dintr-o alocație mică și o pensie de boală. Își plimbă tăcută pri­vi­rea pe pereții din bucătărie și apoi se uită pe fereastră de parcă ar vrea să zboa­re. În 2012, cînd tînăra avea de dat exa­menul de bacalaureat, mama ei a mu­rit. Avea insuficiență ventriculară stîn­gă, iar trupul ei nu a rezistat ope­ra­ției. Pentru că banii erau puțini, lucra pe unde avea ocazia, iar la școală ajun­gea cînd era liberă.

„Știi, am întîlnit îngeri pe pămînt”. Un surîs pare că ascunde un secret ști­ut numai de ea. Îngerii ei sînt oamenii care au ajutat-o atît în momentele gre­le, cît și în fiecare zi a vieții. Prieteni de-ai familiei îi mai trimit mîncare, iar preoții de la biserica Sfinții Trei Ierarhi din Galați o ajută cînd au ocazia. „Eu și Alex, fratele meu mai mic, avem o tra­diție de sărbători. Mergem și îi co­lin­dăm pe toți cei care ne-au fost ală­turi”, iar zîmbetul i se lărgește.

Sufletul ei se împarte între două ora­șe. Iașul reprezintă puterea ei de a mer­ge mai departe, dorința de a avea o via­ță mai bună. Galați este acasă, aco­lo unde o știe aproape toată lumea. Aici nu cunoaște multe persoane, dar nici nu ar dori asta. „Dacă află povestea mea, oamenii tind să mă ajute din milă. As­ta e absurd, nu am nevoie de mila ni­mă­nui”, iar vocea blîndă care po­me­nea de ființe divine, devine mai ho­tă­rîtă, aproape luptătoare.

Tatăl ei este plecat în Italia unde lucrează ca mecanic. Le trimite bani celor trei copii pe care îi mai are în țară, dar puțini și la o distanță mare de timp. Vorbește despre el cu o oarecare ră­cea­lă în glas. În Iași mai are doi frați, unul mai mare, care a terminat facul­ta­tea și unul la liceu. „Îmi aduc aminte că plo­ua și eu am fost pe jos, din Copou pînă în Tudor, ca să împrumut trei lei pentru o cutie de pate. Eram lihnită de foame și nu aveam de la cine împrumuta bani”, povestește Elisa­be­ta. Acum se amuză de acele momente și nu îi vine să creadă că îi merge puțin mai bine. Suficient de bine încît să împartă fra­ți­lor ei, pe lîngă pensia de urmaș de 300 de lei, și un buchet de zîmbete de în­cu­rajare.