Partituri între două tărîmuri

Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată claviatura pianului din Sage des­co­perită și nici stativul de partituri mai aproape sau mai departe de el. Îl știu așa, înțepenit în echilibru. Însă Ra­luca își amintește cum vibrau coar­dele la atingerile apăsate ale de­ge­te­lor ei pe clape. Natural, gingaș și viu ca sunetul acela îi este acum zîmbetul cînd îmi vorbește, fără veleități de ar­tist, despre ce înseamnă să îndrumi mîi­nile altora printre notele în alb-ne­gru ale instrumentului.

De fapt, pentru copiii dar și pentru cei mari cu care se așază, acasă, pe scăunel, dinaintea pianului, muzica este chiar ea, femeia aceasta tî­nă­ră, cu părul de un roșu domolit și c-o stră­lucire în privire care-amintește de portretele de abecedar ale dascălilor. Predă educație muzicală în clase de gimnaziu și liceu, iar cînd se întoarce a­casă își face vreme pentru alți în­vă­ță­cei. Aceia care caută taine direct în cutia de rezonanță a pianului, nu în ma­nuale.

Și, deși totul pornește, ca mai me­reu, de la ideea de a face un bănuț în plus, „meditațiile, mai ales la un ins­tru­ment, pornesc din dra­gos­te”, îmi spune Raluca. Iar ea știe ce în­seamnă patima muzicii, căci a gustat dintr-însa și la pian, și în corul în ca­re cîntă sau la concertele și re­pe­ti­ți­ile celor două trupe de care nu se poa­te des­părți, cu toate că, uneori, timpul nu-i a­junge. Dar pe primul loc sînt pia­niștii la de­ve­nirea cărora vrea să sim­tă că pune un umăr. „Am o res­pon­sabilitate în pri­mul rînd față de co­pii. Să știu că au rămas ei cu ceva”.

Calmul de dinaintea meditațiilor

Mă întreabă surîzînd dacă m-am gîndit să studiez un instrument, ca și cum ar fi știut că nu stăpînesc unul, încă. „Noi, muzicienii, ne simțim, par­­că, unii pe alții”, îmi explică ea și aruncă o privire spre celălalt capăt al cafenelei, unde-l recunoaște pe bate­ristul trupei de rock alternativ în care cîntă. Revine într-un suflet la masă și-și amintește de primul lor concert. A­vea, atunci, pe scenă, „o clăpiță primi­tă la opt ani pe care am exersat pînă la 16 ani. Dintotdeauna mi-am dorit să fac pian și-am învățat teoria prin prac­tică”.

O vrăjitoare în Țara Muzicii

Pentru Raluca cea mai importantă e, de altfel, practica. Se simte as­ta și din felul în care privește spre pian, din cînd în cînd, stînd pe sca­u­nul cel mai apropiat de el din toată în­că­perea. De la meditații rămîne cu a­mintiri care-i dau calmul faptului că e parte din lucrurile care îm­bu­nă­tă­țesc, cumva, generațile ce vin din ur­mă. „Am acum o fetiță de șase ani la pre­gătire. Am inventat «Țara Mu­zi­cii» pen­tru ea. C-o vrăjitoare și mai mulți prieteni, iar asta e broscuța”, chi­­co­teș­te ea, în timp ce scoate din gean­tă un creion cu clape de pian desenate de-a lungul lui și o figurină verde într-unul din capete. În realitate, ca și în jocul lor, „se întîmplă tot felul de tra­gedii și bucurii în lumea muzicii”.

Uneori trece mai rar peste clapele pia­nului de acasă, după ce îi pleacă elevii. Însă nu-l uită niciodată și pentru ea contează la fel de mult ca și pen­tru cei pe care-i învață. „Seara, oricît de obosită aș fi, mă așez la pian, cînt, stu­diez, îmi dezleg degetele”, îmi măr­turisește ea cu temeinicia unui om care nu vrea să-și uite chemarea. În joacă sau mai în serios, lumea Ra­lu­căi se împarte între studiouri de repetiții, săli de clasă și cei cărora le predă, acasă, dragostea de pian.

Anca TOMA