Pasiune imprimată cu fierul încins

Apare în vesta gri cu buzunare și cămașa bleu cu guler scrobit, își așază pă­lăria neagră și mă conduce spre lo­cul unde, pe o față de masă înflorată, sînt aliniate potcoave, ciocane, se­ceri, instrumente de cuțite, care au prins for­mă în mîinile lui, ale tatălui sau bu­nicului său.

„Meseria de fierar se fură, nu se în­vață!”, și îmi povestește cum îl pri­vea iscoditor pe tatăl lui la lucru, încă de cînd avea zece ani. Descrie cu de­ge­te­le în aer foiul pe care urmează să îl a­ducă la expoziție și pe care îl are de 80 de ani, făurit de toți meșteșugarii din familia sa. Soția lui Costică Mar­chidan a rămas acasă să dea foiul cu grund negru. „Dom­nișoară, soția mea ba­te la ciocan de cînd e ea”. A pă­strat toa­te uneltele și, chiar da­că nu le mai poa­­te fo­losi, spe­ră ca într-o zi să le ex­pună la muzeu.

Deși se conside­ră „cioban-baci”, nea Cos­ti­că a făcut școa­la profesiona­lă, a lucrat la întreprinderea Fortus din Iași. Își a­min­teș­te că era un elev foar­te bun și avea 10 la „Studiul materia­le­lor” și la „Desen tehnic”. „Învățam de dra­gul directoa­rei, deși era băbet așa, era o femeie a­de­vărată”. „Spe­ci­a­li­za­rea” și-a făcut-o în Spania, unde era mult mai simplu să lucreze fierul, pen­tru că aveau utilaje moderne și își a­duce aminte că toții spaniolii rîdeau de el că încă tăia fierul cu dalta. Ni­meni nu îl credea în Spania că ur­me­le bătute cu ciocanul atît de simetric sînt făcute de nea Costică din Moțca și nu de vreo ma­și­nărie „pentru că eu cînd dau cu ciocanul, gîndesc!”.

Dacă de mult obișnuia să mai mear­gă pe la tîrguri, să facă potcoave, scu­le pentru lingurari, că doar mai toți meș­teșugarii trec pe la fierar, clopoței pentru urat, acum lucrează numai pe comandă. Face scaune, garduri, fero­ne­ria pentru cuferele de zestre, porți cu telecomandă. Îmi arată potcoava de aproape un metru pe care stă scris nu­mele său, la care a lucrat împreună cu copiii săi. Apoi, vorbește despre pot­coavele care iarna se fac din fier cu un aliaj „au nevoie și caii de cauciucuri de iarna, de ABS-uri, să nu alunece”.

A venit la tîrg să își „estimeze va­loarea” și ar vrea să aducă un cuptor să arate oamenilor cum se lucrează fi­e­rul „la cald”. Dar pînă vine aproba­rea, îmi arată „la rece” cum să fac un cea­un. Își bagă mîinile în pămîntul u­med „care trebuie musai să fie prășit de nevastă” și mă învață fiecare pas. Toa­te ceaunele de acasă de la nea Cos­tică sînt făcute de el „și stră­lu­cesc, să le vedeți, nu-s ca astea de a­ici”. Cu ceaunul ne-am lămurit, doar meșteșugul mămăligii a rămas secret.

Ramona BALABAN