Pasiunea îngropată în chinezării

Razele soarelui cad greoi peste literele de-un albastru șters, descoperindu-le rînd pe rînd – Cinema Republica. Dintre toate ușile gri, numai una mai este deschisă. De-o parte și de alta a ei, pe niște panouri albe, stă scris „Ceasornicărie. Co­pi­ere chei”. În micuța încăpere, pe ai cărei pereți se găsesc diferite modele de ceasuri, se află un scaun pe care nu stă nimeni. Un ticăit răsună în holul gol, ecoul răspîndindu-se în întreaga clădire a cinematografului. Pe Ion Gaiță îl găsești pe banca de pe alee. Stă acolo pentru că afară e mai cald decît între pereții reci ai cinematografului. E ceasornicar de 36 de ani, după ce a absolvit școala profesională de meserii din Arad, unde timp de un an și jumătate a învățat rolul fiecărei rotițe din mecanismele ceasurilor.

Atelierul din holul cinematografului îl are din anul 2000. „Cît mergea cinema-ul era bine. Acum, în iarna asta, după ce au trimis oamenii acasă, mi-a fost foarte greu. Vin de acasă și mă-mbrac aici”, spune bărbatul, îndesîndu-și mîinile adînc în bu­zu­na­re. „Atunci cînd e frig nici nu poți să lucrezi bine. Ți se aburește lupa…”, lasă vorba să-i plutească în aer. Nu știe cît îi va mai fi permis să-și desfășoare munca în acest loc unde, chiar dacă și-a mai pierdut din entuziasm, meșterește cu drag la ceasuri. O să fii surprins să-l vezi pe bătrînul ceasornicar, fără un ceas la mînă, dar și mai mirat o să fii, cînd o să auzi că nici acasă nu mai are vreunul. Ticăitul lor nu îi mai gîdilă urechile ca în tinerețe.

„Pe atunci era o meserie bănoasă, acum clienții sînt tot mai puțini. Asta din cauza chinezăriilor care au intrat pe piață. Sînt ieftine, decît să repare un ceas, mai bine îl aruncă și-și cum­pără altul”, zice acesta în timp ce îşi leagănă nervos piciorul. Bătrîneii sînt singurii clienți care-i mai calcă pragul atelierului, ei fiind mai atașați de ceasurile lor. Pe lîngă repararea mi­cuțelor mecanisme ticăitoare, Ion Gaiță se mai ocupă și de chei sau yale, meserie învățată din nevoie. „Pentru a putea trăi, trebuie să te ocupi de mai multe treburi, dar chiar și așa banii tot sînt puțini”, povestește băr­batul, potrivindu-și șapca pe cap. Uneori e nevoit chiar să mear­gă la clienți acasă, alteori mai repară și uși, totul pentru a se putea întreține pe el și pe familia sa. Are doi copii și ambii vor pleca să lucreze în străi­nătate.

Privind un porumbel care ciugulește insistent firimituri dintr-un covrig căzut din vreo sacoșă, povestește despre fata sa, studentă la Jurnalism, care visează să plece cît mai curînd peste hotare și despre fiul său care deja s-a stabilit în Anglia, unde lucrează ca instructor de fitness. În ochii lui albaștri, poți citi dezamăgirea și, deși concluzia e una tristă, nu ești de­loc surprins atunci cînd îl auzi spunînd – „Plecați! Aici nu aveți viitor”.