Pe rudar îl chema Vasile

Așezat pe o pernă colorată, cu pi­­cioarele întinse și cu un capac de nu­iele în mînă, Vasile Anușca o în­vață pe o doamnă să împletească un coș. De pe margine, soțul fe­me­ii, iordanian din „locurile sfinte”, fa­ce poze atelierului ad-hoc: „e foar­te frumos, e artă, meșteșug”.

„Coșu’ pleacă de la șase bețe. Trei se crapă, trei se bagă în cele cră­pate. Se căscănează așa între ele și se împletesc. Apoi se bagă 24 de fu­cei și se vine cu răchita prima da­tă după două bețe apoi unu’ da și unu’ nu”, sună lecția de coșărci. U­ce­nica notează și-l întrerupe la fi­e­ca­re procedeu de neînțeles pentru ea. Îl mai întreabă și ce-a pățit la mî­na la care întregi mai sînt doar do­uă degete. Însă Vasile nu primește bu­curos să dea explicații și închide trist su­biec­tul: „am avut un accident”. Zîm­beș­te din nou cînd se re­a­pucă să îm­ple­tească la nuiele și să-i explice fe­me­ii cum „bordura vi­ne de la sine, mer­ge-n serpentină și ur­că pînă sus la colac. Iote-așa, ie­se singură”.

Dar vocația lui nu e cea de das­căl, decît pentru propriii copii. Doi din­tre ei au prins deja meșteșugul, pe care și Vasile l-a învățat de la tai­că-su. Ceilalți sînt încă prea mici. Pentru că „abia de la 10 ani poa’ să în­­doaie o răchită. La linguri încă și mai tîrziu”. Însă la Romano ButiQ, pro­iect cu bani europeni, trebuie să dea și lecții la minut, numai după ce cursanții au semnat protecția mun­cii. Iar dacă înainte nu era no­mad, statornicit cu toată familia în Mi­ro­nea­sa, județul Iași, acum cu pro­iectul acesta îl vor purta un an de zi­le pe drumuri, prin toată țara, ca să arate la lume că țiganii știu și me­se­rie.

Coșuri pe cap de locuitor

Vasile face coșuri de răchită și lin­guri de lemn de mai bine de 20 de ani. Acum are 43 de toți și ju­mă­­tatea stîngă a danturii din aur. Du­pă atîta experiență spune că „o lingu­ră de lemn e gata în zece minute. Un coș ia mai mult, cam o oră”. Dar pen­tru asta trebuie să ai deja meseria în sînge. De lucrat, lucrează nu­mai cu un clește și cu un cuțit special „pe care numai un lingurar sau un coșar știe să-l facă. Dacă e băiat bun și-i dai niște bănuți, ți-l dă gata făcut”.

Produsele și le vinde prin sa­te­le vecine. „Nu se poate omul să stea la curte fără să aibă un coș și nu e­xis­tă gospodărie care să n-aibă ne­vo­ie de-o lingură de lemn cu care să fre­ce la mămăligă“, spune Va­si­le, ca­re admite că „noi sîntem în­vă­­țați să tragem de preț, așa-i la noi”. Un coș poate să ajungă de la 20 de lei pînă la cîteva kilograme de grîu, pentru că „nu este niciodată un preț fix”.

La ieșire, doamna cu coșul încă în­­­vîrtea nuielele verzi zi­cînd: „ehe, am primit și temă pe aca­să!”.

Alex VARNINSCHI