Personal, prefer călătorii care dorm

La etaj, pe partea dreapta, locul de la geam e al meu. Roxana, Iu­li­a­na, Andreea, Bogdan sau Răzvan mai știu că scaunul meu trebuie să fie neapărat în sensul de mers, pen­tru că altfel o să mă panichez că a­jun­g la Vaslui în loc să cobor la Paș­ca­ni, sau că mă duc la Suceava, de­și am bilet pentru Iași. Vinerea, cînd merg acasă, este imposibil să nu mă întîlnesc cu unul dintre ei pen­tru că în cele două vagoane sînt numai o sută de locuri la etaj, iar noi toți pre­ferăm să ne hlizim la înă­l­ți­me. Noi, plus alte cîteva sute de mun­ci­to­ri, elevi, studenți și cer­șe­to­ri care la ora patru după-amiaza își în­che­ie programul de lucru în o­ra­ș și se întorc acasă, în satele de lîn­gă Iași.

„Ia și întinde aici în muștar pa­ri­zerul. Sau poate vrei o ceapă?”, spune tare Lămâița, mai întîi so­țu­lui, apoi băiatului, pe urmă ne­po­tu­lui și după prietenelor așezate pe lo­curile de vizavi. Țiganii, care or să coboare în vreo jumătate de ora în Budăi, mușcă toți din bucata rîn­ce­dă de carne la kilogram și rîd zgo­motos de ce se mai aude în sat. Cu­tare a fost prins cu vecina în pat și atunci soțul încornorat i-a movat o­chiul, altul a împrumutat de la Li­că a lu’ Cană vreo 300 de Euro și a ple­cat miercurea trecută în Italia, la frații săi. Familia Lămâiței chi­co­teș­te pe seama sătenilor din Budăi, dar și restul călătorilor zîmbește pe sub mustăți cînd aude cîte ceva trăs­nit. Totuși, echipa de patru mun­citori care fac interioare pentru o firmă de construcții din oraș este de neclintit de la șeptica. Se opresc nu­mai cînd termină un rînd de joc și atunci scot de sub scaun un pa­har de plastic de 250 de ml pe care îl umple ochi cu bere Bucegi. De pa­tru ori, paharul trece din mînă în mî­nă și este dat peste cap. Pe urmă, băr­bații revin la joc, își mai înjură șe­ful cînd își amintesc ce le-a făcut să­ptămîna trecută sau fluieră ca la stî­nă cînd trece pe coridon cîte o ti­ne­rică cu pantaloni mulați.

Fetele sînt luate la ochi și de un naș bătrîior care după ce com­pos­tea­ză biletul mai trece de zece ori pe la ele ca să le întrebe dacă îl au. „L-ați compostat mai devreme”, spu­ne Andreea, iar el continuă cu și­canele. „Nu-mi amintesc să vă fi con­trolat. Aș fi ținut minte ochii du­mneavostră cu siguranță”, răs­pun­de moșul, verificînd iar biletul și apoi strîmbîndu-și fața ca și cum ar cocheta pe ascuns cu colega mea. „Mai bine i-ar face moartea cu ochiul la hodorog”, își varsă nă­dă­ful studenta, pîndindu-l pînă în ca­pătul vagonului, să vadă dacă nu cumva mai deranjează vreo dom­ni­șoară. Mai departe, însă, nașul nu are succes la tinerele și-l înhăță un bețiv pus pe scandal care mai că-l ia la pumni pentru că-i cere le­gi­timația de călătorie. Dar trenul intră în Tîrgu Frumos, cetățeanul tur­mentat coboară și odată cu el în­treg vagonul se eliberează de-o po­va­ră grea. Sus, rămîn doar stu­den­ții și elevii din zona Pașcaniului ca­re s-au aciuat cu toții la etaj. De acolo, cei care au coborît se văd deodată, mici, mici, mici.