Pînă la oraș, pe drumul bătut cu frică

E prima dată cînd nu reușesc să deslușesc culoarea unor ochi fru­moși. Ai Alexandrei sînt cînd bruni, cînd licărește-n ei un verde proas­păt, tînăr ca ea. În oglinda lor i s-au conturat prima dată Iașul și școala care-a primit-o, acum patru ani, în­tr-o volbură străină, dar dorită. „Tot ridicam privirea și vedeam că nu se mai sfîrșesc zidurile”, își amin­tește acum de prima zi în fața Co­le­giului Național „C. Negruzzi”. A venit din Pîrcovaci, un sătuc din preajma Hârlăului în care, spune ea, „toată lumea cunoaște și salută pe toată lumea”. Ar fi rămas acasă din toată inima, dar atunci n-ar mai fi aflat că poate iubi și Iașul și că­mi­nul care-i părea la început pus­tiu. „Nu mai fusesem plecată atît de mult de-acasă. Cînd intram în camera de cămin mă simțeam, așa, ca și cum s-ar strîmtora pe­re­ții împrejurul meu.”

În clasa a IX-a, Alex, cum îi spu­ne frățiorul ei, a ales liceul cu mîi­ni­le la ochi. Știa că e bine să-ți do­rești mult de la viață, știa și că-i e cumplit de teamă, dar părinții n-au lăsat-o să tremure de două ori, nici măcar atunci cînd, după un se­mes­tru de școală, banii de-acasă și cei care trebuiau să ajungă la Iași nu s-au mai întîlnit la mijloc. Atunci s-a înscris în programul Pro Ruralis, cînd mama nu știa dacă mai putea continua să o ajute din salariul cîș­tigat ca îngrijitor la azilul de bă­trîni din Hârlău. Iar tata nu lucra. „Mie nu mi-au spus, nu voiau să-mi transmită greul ăsta. Eu cred ca la o anumită vîrstă nu ne dăm seama de șansele care ne ies în cale. Ai mei m-au împins să merg mai departe cînd eu aș fi rămas a­ca­să”, rostește Alexandra c-o în­gîn­durare mult mai bătrînă decît inima ei, dar care nu ține mult. Cu­vintele-i saltă în zîmbete și-n pe­rechi hotărîte de „da, da!” cînd o ghicești, cînd îi spui ceva după su­flet. Se înseninează ca atunci cînd se gîndește la casa din Pîrcovaci și la familia care-o așteaptă mereu cu povești.

Alexandra a crescut lîngă bu­nici. Poate de-aici i se trag, spune ea, slă­biciunile de înger, lacrimile de di­naintea plecării de-acasă. Faptul că venea la Iași ca șefa de pro­mo­ție a Școlii Generale „Petru Rareș” din Hârlău n-a făcut-o să creadă mai mult în ea, poate nici primul 10 pe linie la „Negruzzi” n-a înviat vreun curaj prea aprig. Pentru că ea e copilul care-nvață de toate, care-ntr-o zi, la vară, va da ad­mi­tere la Facultatea de Informatică din Iași și, mai tîrziu, va pleca în str­ă­i­nătate să muște și din ea. Dar nu multă vreme. Fiindcă oricît de bun i-ar fi fost drumul pînă acum, „lup­ta a fost mereu cu sinele. Nu sînt sigură că pot să fac ceva pînă ce nu văd că am făcut”. Alexandra e omul pe care-l poți adînci în po­vești. Apoi îi amintești că e mic și frumos Pîrcovaciul ei. Și ea îți taie vioi vorba: „e acasă”.