Pogany, inima care bate prin lemn

Ilinca, pe care oamenii o salută de obicei abia după ce-l alintă pe Po­gany al ei, a plecat din Târgu Neamț și-a­cum e studentă în anul I la master, specializarea „Artele Spectaco­lu­lui. În timp ce-mi zîmbește și-mi spune să mă așez lângă ea, își aranjează mî­ne­rele din lemn negru pe cap și face loc propriului chip printre firele care dau viață păpușii. La o primă ve­de­re, Ilinca pare că s-a născut într-un tea­tru; că s-a dezlipit într-o zi dintr-un perete plin cu marionete și-a ho­tă­rît să-și înnoade zilele cu-ale realității noastre. N-a fost așa. „Am ajuns la sec­ția asta din întîmplare. Eu vo­iam să dau la actorie, dar cînd mi s-a propus păpușăria, am fost cu­rioa­să, poate chiar intrigată”.

Cea mai grea parte din mînui­rea păpușilor a fost despărțirea de ele. Cînd i s-a propus, în anul al III-lea, să participe la un festival, a refuzat să mai pună mîna pe vreo păpușă, pen­tru că se atașa de toate. Norocul era c-avea una acasă, numai a ei. Pe ju­mă­tate construit din anul I, Pogany a așteptat-o cuminte-n dulap, pînă cînd Ilinca a decis să-l finiseze. „I-am făcut singură mîinile și tălpile, du­pă modelul alor mele. L-am mai modi­­ficat și între timp; știi cum e: crește un copil, crește și Pogany. Mie-mi pla­ce să spun așa: sarcina cu Pogany a du­rat trei ani și nașterea o lună. I-am ales numele ăsta pentru că admir ce a făcut Brâncuși și știu că trebuie să fac în așa fel încît arta lui să trăiască și prin mine”, îmi spune Ilinca în timp ce mîngâie creștetul păpușii.

De la facere la scoaterea în lu­me a lui Pogany, Ilinca n-a lăsat să trea­că mult timp. Păpușa s-a plimbat și în­că se pe­rindă prin tot felul de suf­le­te și vîr­ste, făcîndu-și apariția în cele mai ne­aș­teptate locuri, printre acestea nu­mă­rîndu-se, în ultimul timp, școlile sau grădinițele. „Sînt conș­tientă de rolul meu educativ în viața publicului și încerc să fac oa­me­nii să iubească teatrul cît mai mult”. „Hai la joacă, Pogany!” este numele programului pe care mînui­toarea l-a introdus printre orele co­pi­ilor din cadrul cîtorva instituții ie­șene. „Pogany are două lecții pentru cei pe care-i cunoaște: prima es­te „Lecția dragostei” și a doua este „Lec­ția tăcerii”. Așa-și numește Ilinca în­vățămintele transformate-n spectacole pe care le oferă atît copiilor prin­tre orele lor de curs, cît și oamenilor întîlniți în cafenele, la teatru sau la lecțiile de dans la care se mai arată.

Cînd vorbesc despre teatru, chiar și-n mijlocul unui hol pustiu, Ilinca și Pogany te transformă într-un spectator pierdut în scaun, mut de ui­mire. Împreună, ei văd teatrul ca o ce­remonie care-ar trebui să îmbrace frumos pe dinăuntru orice per­soa­nă care ia parte la ea. „Din păcate în­să, lumea din Iași nu-i prea obișnuită să vină la un spectacol de animație. Stă ancorată într-o lume dură și se încă­pățînează să creadă că păpușile au fost inventate pentru copii”. Ilinca știe, chiar și-așa, că arta n-a murit în Iași. Și nici în Ro­mâ­nia. Mai știe și că tinerii trebuie să ia inițiativa și să lup­te pentru ceea ce-și doresc. În mod sigur ea asta o să fa­că: o să fie cîș­ti­gă­toare alături de Pogany.

de Aryna Alexandra CREANGĂ