Prietenii din spatele ecranului

„Am jucat curînd pe bucurești#2, mă certasem cu nu mai știu cine, era admin nou. Știi faza că ai voie ca tero să stai pe casa 30 de secunde, e veche regula asta de cînd lumea. Am dat trei capuri, vine ăla și îmi zice că îmi dă ban. I-am zis că ok, dă-mi ban, dar în două minute rămîì fără admin.” Face doi pași în spate și apoi aleargă spre pista ingustă din fața lui, dînd drumul cu zgomot bilei din priza mîinii drepte.

Strike! , și toate popicele se dărîmă violent. „Și vine unul mai vechi și îi zice pe chat <<lasă-l bă că nu știe ce face>>. N-are ani cîți am eu de cs.” Zîmbetul îi este însoțit acum de un hohot mic și înfundat.

Buugy joacă Counter Strike (CS) de cînd era în clasa a XI-a, la liceu, acum puțin mai mult de șapte ani. Prima dată a jucat cu un prieten, „în lan” iar apoi a trecut pe „serverele publice”, unde mai joacă și acum cînd serviciul, facultatea, prietena, familia sau Lineage (n. red. un alt joc online) îi permit. „Veneam de la liceu la două, apoi pînă la nouă tot jucam, deci cam șase ore. În weekend, 10-12 ore, așa ca să se simtă. ” Termină de lustruit bila de bowling din mîna dreaptă și, aidoma unui spadasin, ia poziție și o împinge brusc în fața. Strike!, din nou.

Exista și o viață dincolo de hărțile CS-ului, în ciuda orele petrecute în fața monitorului: „Nu îmi afecta nici înainte să mă angajez viața cu nimic, ziua jucam jocurile online, seara ies în oraș. Școala a fost școală, distracția distracție.” Inspiră adînc, fixînd un punct deasupra popicele răsturnate, apoi continuă „prietenii însă fac tot farmecul jocului.”

Comunitate din spate

Iar mulți dintre prietenii săi virtuali sunt acum amici buni în „real life”, pentru că în afara jocului, „contează să găsești persoane care să ți se asemnene mai mult. Și mi-am făcut o grămadă de prieteni. Ne-am întîlnit acum 2 ani de zile la Brașov și la Bacău cu o comunitate din Germania, Polonia, sau acum două săptămîni au venit din Galați niște prieteni să stea la Iași, în vizită.” Se însuflețește cînd își amintește despre ei, scăpînd aproape berea dintre degetele care o învîrteau mecanic. În cei șapte ani de jucat, reflexele și atenția i-au sporit, dar a căpătat și cîteva ticuri: „Între colegii de facultate mi-a rămas porecla de But, și așa mă strigă și pe stradă iar părinții, chiar și bunica sau vecinii mă strigă Buugy. A devenit parte din viața mea.”

La 24 de ani, Buugy a învățat să îmbine lucrurile care îi plac. Iar dacă viața l-a învățat valoarea unei zile de muncă, jocurile i-au adus aproape zeci de prieteni. În fond, „nu contează foarte mulți să joci în sine, ci să cunoști oamenii; jocul e o metodă de relaxare. Cine mi-a spus că pierd timpul, l-am contrazis arătîndu-le comunitatea de prieteni.”

Cătălin HOPULELE