Prințesa Turandot nu s-a mai întors din poveste

„«A fost odată ca niciodată» – așa trebuie să începem”, spune Liliana Vârlan și își face loc mai bine în scaunul din cabina mică, peste care lumina veiozei se scurge ca dintr-un gălbenuș de ou puțin diluat. După un tur rapid prin toate ungherele teatrului, ne-am ascuns după ușa cabinei care-i servește drept casă (în timpul programului) de 33 de ani. „Îți dai seama? Chiar a fost odată ca niciodată!”, chicotește Liliana ca o fetiță mică. E scundă, îmbrăcată cu un sarafan gri și are corpul micuț, de copil. Părul scurt și portocaliu-roșcat îi completează silueta de păpușă și eșarfa roșie cu buline mici, albe, pe care și-a legat-o franțuzește la gît îi dă un aer șic și nu te face decît s-o admiri în fragilitatea și cochetăria ei. Cînd vorbește, vocea repezită, care pare că n-o să termine niciodată toate cuvintele pe care vrea să le rostească, te duce cu gîndul către un clopoțel sau către vocile pe care le auzi dublînd personajele din desenele animate. Și nu ești deloc departe.

Povestea, de data aceasta, e despre-o fetiță „foarte neîncrezătoare în forțele proprii”. Micuță fiind, s-a înscris la teatru, la București, pentru că voia cu tot dinadinsul să se facă actriță. N-a luat și, după ce s-a întristat tare-tare, și-a dat seama că pe-atunci, prin 1986, în România, mai cu seamă prin teatrele de păpuși, la actorie ajungeai foarte greu. Erau doar șapte locuri la teatru, pe țară, și la păpuși, actorii „se școleau la locul faptei”. Așa că asta a făcut și Liliana (căreia numele Lili i se potrivește, cînd o vezi, mănușă). „Teatrul ăsta oricum nu era numai de păpuși – ci și de măști, animație și-alte giumbușlucuri pentru copii”, așa că Lili, fără să se plictisească și începînd să-și „rotunjească” toate abilitățile, s-a pus cu burta pe învățat și jucat. Și-a jucat, pînă astăzi, pagini întregi de spectacole pe care, în monografia întinsă pe sticla măsuței din cabină, nu mai contenește să le numere. „În ăsta am jucat, în ăsta am jucat – hihi – în Scufița Roșie chiar de două ori (că s-a jucat de trei), în ăsta am jucat – a, uite, în ăsta nu!” Paginile cad una după alta și după ce-ajung după anul 2000 se odihnesc.

Dintre toate rolurile avute „pe care nici mintea, săraca, nu le mai ține minte”, i-a plăcut cel mai mult să fie prințesă. Nu te miri deloc, așa că nu spui un cuvînt. „Prințesa Turandot, a lui Carlo Gozzi, e o prințesă cu mentalitatea fetelor de-acum”, îți zice, trecîndu-și mîna printre vîrfurile roșiatice ale părului. „Rolul ăsta a rămas cu mine foarte mult ca stare, nu ca altceva – pentru că noi avem un public…special”. Zîmbește cînd se gîndește, numai, la copii și n-ai cum să nu zîmbești și tu. „De foarte puține ori ei te lasă să te duci cu totul în poveste. De cele mai multe ori te țin atent, în gardă – aici am reușit însă să fiu eu. Nu mai eram Liliana, jucînd, ci eram prințesa Turandot”. Prințesa nu-i doar o fată modernă prin cine știe ce lucruri ți-ai imagina, ci o prințesă rebelă prin viziunea și gîndirea ei; o fată care nu vrea să se mărite, pentru că n-a găsit încă pe nimeni, pe care să-l considere egalul ei. O asemeni imediat pe Liliana cu Brave, după spiritul răzvrătit și părul roșcat și cînd îți spune repede că „și noi, cei din teatru, greșim” – te simți deja ca în partea din poveste în care protagonistul vede ce-a făcut rău și se-apucă de îndreptat și luptat pentru finalul fericit.

„Greșim cînd, spre exemplu, primim copiii care vin cu școala la teatru. Ei intră-n teatru ca în autobuz, cu problemele lor – cu tot ce au”, spune și ușor-ușor pe față poți să-i vezi o mică dezamăgire. Copiilor nu le vorbește nimeni înainte despre piesă și n-au nicio șansă altfel să intre în stare – „nu e benefic”. E altceva însă cînd, duminica, vin la teatru cu părinții, care le-au vorbit deja înainte. „Sînt toți ascultători și pot înțelege teatrul și cu mintea, dar și cu sufetul”. Liliana își proptește, gesticulînd, o mînuță mică pe creștet și pe cealaltă în dreptul inimii și se uită la tine cu ochii scînteietori. N-ai cum să nu o crezi și, înainte s-o mai privești o dată și să tragi cu ochiul și la imaginea ei din oglindă, îți faci deja planul pentru data viitoare în care-ai să vii să o vezi pe scenă – citind, tot ce ți-a spus, dinainte.