Profesoratul e în ADN-ul nostru

Stînd în spatele biroului său, îmi explică răbdător, aproape didactic, ce implică meseria de profesor colaborator și cum birocrația împiedică eliberarea posturilor pentru profesorii titulari. Pasiunea pentru meserie i se citește în priviri lui Daniel Rareș Obadă. Ochii îi devin mai luminoși cînd vorbește despre cum pornirea de a preda trebuie sa plece „direct din ADN”. „Nu cred că meseria de profesor trebuie privită ca un job, ci trebuie să existe în structura fiecăruia care își dorește să aibă o activitate didactică”, povestește Rareș Obadă. Scopul final, crede el, nu este reprezentat de un anumit statut social venit odată cu această profesie și nici de cîștigul financiar, ci de dorința de a ajuta la dezvoltarea tinerilor.

Fiind absolvent al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, specializarea Comunicare și Relații Publice, Rareș Obadă mărturisește că a fost atras dintotdeauna de activitatea didactică, piatra de temelie fiind pusă chiar de către mama sa, care este profesoară de limba română și franceză. În această toamnă se adună șapte ani de cînd le predă la universitate tinerilor despre știința și arta de a convinge în marketing. Predă atît la Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice, cît și la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor și spune că trecerea de partea cealaltă a catedrei nu a fost dificilă, fiindcă era obișnuit cu nenumăratele prezentări în fața publicului, audiența fiind însă, acum, cu cîțiva ani mai tînără. În schimb, „dificultatea apare în momentul în care realizezi evalua­rea, pentru că intervin alte competențe pe care ar trebui să le ai, iar în primii ani este destul de dificil”.

Lui Rareș Obadă nu-i place să folosească termenul „predare”, așa că îl înlocuiește cu cel de proces didactic sau de învățare. „A preda are o viziune unilaterală asupra procesului didactic, ca și cum cineva ar deține toate cunoștințele și le transmite cuiva care nu le are”, crede acesta. Profesorul consideră că, într-o universitate, la un curs, laborator sau seminar, studenții trebuie să lucreze cu cei din spatele catedrei și să nu fie un discurs de la tribună, ci o colaborare din care și dascălii au ceva de învățat.

S-a temut, în momentul în care a intrat în sistem, că, dat fiind faptul că era doar cu cîțiva ani mai mare decît studenții lui, ar fi putut avea probleme și nu s-ar fi putut impune în fața acestora. Explică ferm că s-a descurcat stabilind „reguli clare”, reușind să le stîrnească interesul studențilro și să comunice pe înțelesul acestora, fără ca ei să devină reticenți la lucrurile pe care voia să le transmită și fără „atitudini persiflante”. Cel mai greu însă nu i-a fost să se adapteze lucrului cu studenții, ci cu prezența „în cancelarie”. „Trecerea de la stadiul de student la cel de coleg al profesorilor cu care am lucrat a fost ușor stînjenitoare și confuză la început”, explică Rareș Obadă. Însă tot el spune că a găsit repede deschidere și înțelegere din partea lor, astfel că s-a încadrat la fel de ușor în colectivul didactic, aproape la fel de ușor cum a făcut-o în primul an de facultate, în rîndul studenților.