Salopetele se pun la masă

În trenul Iași-Dorohoi, de la o­ra 16.45, poți găsi loc pe un scaun do­ar dacă ajungi din timp și-ți faci loc cu coatele printre mulțimea ca­re se adună buluc la ușă. Sau da­că nu-ți pasă că te murdărești li­pin­du-te de hainele șantieriștilor ca­re se întorc acasă plini de var, pra­f și vopsea. Cu fețele obosite, mun­ci­to­rii abia își tîrîie bocancii rupți iar ochii le sticlesc. Au grijă de as­ta barmanii de la cele cîteva crîș­me din gară și vînzătoarele de la chio­ș­curile cu bere.

Nici dacă ai reușit să urci în tren nu e sigur că prinzi vreun loc. Fie­care echipă își are locul ei, fie­ca­re grup are un anumit tabiet și nu ezită să salte pe nimeni de pe sca­un, dacă acesta a încălcat teri­to­riul. Cea mai veche formație de șan­tieriști stă în primul vagon, în lo­cul în care scaunele sînt puse fa­ță în față. Acolo pot juca cărți și nici nu sînt foarte mulți care să le de­ranjeze jocul. Nea Costică e res­pon­sabil cu rezervarea locurilor. Mi­cuț de statură, gras și mereu ro­șu în obraji, sparge semințe con­ti­nu­u, aruncîndu-le din gură cu efect, ca Mărgelatul. Este din Hlip­iceni și seara îl mai aduce acasă cu că­ruța moș Vasile, bunicul meu, ca­re vine adesea înaintea na­ve­tiș­tilor la gară. Costică face naveta zi­lnic, trezindu-se la cinci di­mi­nea­ța, și ajunge acasă după 18.00. S-a obișnuit așa, „că e mai bine lîn­gă copii și nevastă decît să în­gheț printr-o baracă de tablă”, îi spu­ne el bunelului Vasile cînd acesta îi plîngea de milă.

În urma lui Costică vine de obicei un bărbat arțăgos, mereu ne­bărbierit, murdar de ulei și va­se­lină. Coboară la Halta Iacobeni și face parte din echipa de jucători care se strînge mereu în primul va­gon, înarmați cu semințe și bere la PET. „Haide ăi, pune masa”, se răs­tește unul dintre ei la cel mai tî­năr care se ridică sprințar și așază do­uă genți una lîngă alta peste ul­ti­mul număr din Libertatea. Nea Cos­tică scoate atunci cărțile vechi și unsuroase și le împarte tăcut și atent. Între jocuri se plimbă din mî­nă în mînă paharele cu bere și se dau drumul glumelor și bancu­ri­lor deocheate.

În fiecare gară prin care trece tre­nul, acesta își mai scutură din pa­sagerii ascunși în trupul de me­tal, ca un cîine lung ce încearcă să scape de purici. Din opt, numărul ju­cătorilor tot scade pînă la Hli­pi­ceni. Nea Costică e ultimul care co­boară agale pe scările din fier. Se uită atent în stînga și-n drea­p­ta, poate găsește vreo ocazie. Pînă în capătul satului mai are de mers!