Teofilact, duhovnic mai sus de Tisa

Zăresc un preot neatent la mi­cile răutăți care apar la în­gră­mă­deală și foarte bucuros să salute oamenii din jur.

Sfînta Parascheva aduce lao­lal­tă românii de pretutindeni. Ar­deleni, moldoveni, olteni, mun­teni și transilvăneni își înal­ță inimile împreună către ce­ruri și pășesc cu grabă în spatele ca­ta­falcului cu moaștele Cu­vio­a­sei. Se îmbulzesc să nu o scape din ochi și în același timp cîntă în cor imnuri îngerești. Printre ei zăresc un preot de vreo 30 de ani, mulțumit de ce­ea ce-l în­con­joară, neatent la mi­cile răutăți care apar la în­gră­mă­deală și foar­te bucuros să salute oamenii din jur cu care leagă mă­car cî­te­va cuvinte. Părintele Teo­filact es­te „născut și crescut la Brăila cu frică de Dumnezeu” și slujitor al lui Hristos în Bi­se­ri­ca „Sfînta Tre­ime” din Cernăuți, una dintre ce­le două biserici din orașul ucra­inean în care se mai aude slujba și în limba română. Iar la Iași a venit cu încă un că­lu­găr get-be­get ucrainean iubitor și vorbitor de limbă română.

Lecții de română în Portugalia

La Cernăuți, înstrăinați de istorie, românii au abandonat limba maternă – „ce avem noi mai de preț.”

„Slavona veche mi-a fost dra­gă încă din facultate, iar acum, vedeți cum a vrut Cel de Sus?” îmi răspunde părintele cald cînd îl întreb cum de a ajuns să slu­jească într-o biserică atît de de­parte de casă, fără ca pe chipul lui să se întrezărească vreo urmă de regret. Ba, dimpotrivă. După ce a călcat prima dată în Bu­co­vi­na de altădată, el însuși a ales să rămînă la biserica din Cernăuți, pentru că „ce simți odată ce a­jungi acolo nu poate fi explicat. Pă­­mîn­tul acela te copleșește”. Iar de atunci, poveștile cu familii dez­binate nu mai sînt doar po­vești pentru călugăr. Sînt cazuri reale pe care le ascultă cu mîh­nire la spovedanie, încercînd să aducă o mică alinare acolo unde se poate. „Vin oameni la măr­tu­risit și-mi spun că undeva pe la Cluj, Timișoara sau Ploiești au nea­muri. Mătuși, verișori, un­chieși pe care nu i-au văzut ni­cio­­dată și despre care nici nu știu exact unde se află, ce fac, sau dacă mai trăiesc”. Însă, alți ro­mâni, după ce au fost înstrăinați de către istorie, au abandonat și ei, cu timpul, limba „ce avem noi mai de preț din tezaurul na­țio­nal”. Iar acum, copiii lor, tineri de seama părintelui, nu știu o boa­bă de română pentru că părinții, după alipirea la Ucra­i­na, au vorbit și ei în casă ucra­i­nea­nă, tot cu gîndul la viitorul celor mici. „Cunosc, de exemplu, un băiat dintr-o familie de ro­mâni care a învățat limba noas­tră la lucru în Portugalia, de la colegii de apartament”. Tot ro­mâ­nii din Cernăuți, mai ales bătrînii, au povestit după slujbe cum au rămas fără nici o bucată de pămînt în care să cultive cîte ceva pentru că, dacă gospodăria era pe tărîm străin, moștenirea pe care-o puteau cultiva rămă­se­se în România. Și înapoi în țară nu au mai călcat niciodată, sau dacă au reușit, a fost prea tîrziu, cînd tarlalele deja aparțineau alt­cu­iva. Ca să le aducă o bucurie și celor care au vrut să revină în țara mamă, părintele Teofilact a venit de cîteva ori în România și le-a făcut chemare românilor prinși în Ucraina. Iar unii dintre ei, cînd au călcat pe pămîntul stră­moșesc l-au îmbrățișat minu­te întregi.

Părintele Teofilact o săr­bă­torește anul acesta pe Sfînta Pa­ras­cheva și la Iași și la Cernăuți. O dată pe 14 octombrie, în inima Moldovei, și încă o dată pe 27, în Bucovina îndepărtată unde se ține calendarul pe stil vechi. Dincolo de Tisa, timpul trece mai molcom, iar oamenii sînt mai așezați, ceea ce și părintele a îm­prumutat cu drag, în cei doi ani de cînd le slujește. Căci gra­iul său curge mai domolit față de hărmălaia din jur, iar bunăvoința cu care-i salută pe toți oamenii care-i trec prin cale pare din altă lume. Simplitatea și cumințenia sa sînt trăsăturile românilor ui­tați de românii înșiși, al căror trai este mai anevoios în Cernăuți de­cît la Iași. „Acolo sînt nu­me­roa­se familii care trăiesc numai din împletituri și croitorie. Stau nevestele zi lumină și fac rochii de mireasă, pe care le vînd la Mos­cova și reușesc astfel să țină casa în spinare. Nu ca la noi un­de găsești locuri de muncă pe toate drumurile, dar nu le ac­cepți pentru că vrei să fii șef din prima zi”.